Mircea Radu IACOBAN

Un amic îmi dă un telefon misterios: „Mai este cineva cu tine în cameră? Să nu dai  mobilul pe speaker.” Îl asigur că-s singur.  „Mâine îmi lansez o carte.” Bravos, felicitări, vin cu bucurie. Nu credeam că se mai fac lansări în era Arafat! Unde și când? „Păi. aici e aici. Îți spun, dar s-o știm numai noi.” Cum vine asta? N-ai dat anunț la radio, la gazete? „Doamne ferește, ai uitat de pandemie? Sala are 90 de locuri. Pot avea 30 de invitați. Unul în plus, încasăm  amenzi, ratăm lansarea. Nu-i de joacă!” Fericitul autor și-a alcătuit cu grijă și dureri de cap o listă restrictivă. De-ai lui: familia, prietenii (doi-trei), criticii care, poate, o să-l susțină, colegi de serviciu (pe care nu i-a văzut de-un veac, fiindcă acum se lucrează de-acasă), câteva prietene din tinerețe care totdeauna i-au prețui talentul, dar nu l-au considerat obiectiv într-ale măritișului („lapte acru-n călimări!”),  fostul  lui șef care l-a dat afară la revoluție, acum la rîndu-i dat afară de „Rezist” (să-l rușinezeși să-l umilească). „Risc: o să chem 33. Totdeauna se găsesc câțiva care să nu vină. Calculul probabilităților arată un procentaj real al prezenței de maximum 72,3%.” L-am deconsiliat: lumea culturală e teribil de stătută și dornică de evenimente, dacă vin toți? Pauză lungă. „Mă tem că ai dreptate, mai bine trei în minus decât trei cu bucluc. Pagubă-n ciuperci! Toată chestia-i să nu afle X. Știi în ce relații suntem. E-n stare să dea anunț pe Facebook și m-a terminat, vin grămadă toți cenacliștii lui, îmi aduc și flori. Trebuie să fac ce se poate să nu vină și altă lume.” S-ar zice că toate s-au întors pe dos: de unde te înspăimânta eventualitatea sălii goale, că aduceai trudnic și elevi de la liceul din preajmă (profesoara de română de la a IX-a scrie poezie) acum grija cea mare-i să nu afle nimeni! Îi dau un sfat: ce-ar fi să încui ușa imediat după ora anunțată? „Imposibil. Sunt câțiva care vin mai târziu cu zece minute la modul profesionist. Se filmează, vrei să bată-n ușă? O mai ții minte pe fosta soață a lui Marin Preda, Aurora Cornu? La ședințele Uniunii Scriitorilor întârzia programatic cu sfertul academic. Defila apoi prin toată sala, până-n rândul întâi, în admirația generală, ca să-și etaleze toaletele și perfecțiunea siluetei. Sunt sigur că și tu întorceai capul.” Ei, ba nu! „Acum, singura soluție rămâne păstrarea strictă a confidențialității. Insist să taci mormânt.” Ceea ce, desigur, am și făcut din solidaritate de breaslă. Vine ora astrală a lansării. În sală plutește un aer rece de conspirativitate, de ilegalitate vinovată. Unde-s pupăturile de antant? Și florile-s mai puține, după avertismentul Șoșoacăi potrivit căreia virusul (care... n-ar exista) se poate ascunde și-n trandafiri. Unii cu mască, alții fără, conform opiniilor proprii în materie de igienă și Covid. Autorul se perindă printre rândurile știrbe încercând să-și convingă invitații în legătură cu necesitatea păstrării măștii la îndemână: „s-o puneți în  caz de apare vreo uniformă albastră, mai uitați-vă și pe fereastră.” Prezidiul este exceptat: cum să vorbești cu botniță, mai ales că se filmează? Apoi, autorul numără încă odată și încă odată: fix 30. Se-ncepe. Cartea e chiar bună, merită toată atenția, ceea ce de la prezidiu se subliniază convingător și pe bună dreptate. Când, oroare, în pragul sălii apare, cu o lalea purtată țeapăn, dar sărbătorește, un neinvitat: al 31-lea. Apoi al 32-lea. Consternare. Deși poartă masca regulamentară, lumea-i cunoaște: sunt așa numiții „pișcotari”. În felul lor, oaspeți de bine, nelipsiți de la nici un eveniment cultural, fie că-i lansare, vernisaj, inaugurare, recital. Aduc o floare și, la terminarea evenimentului, se instalează la bufetul ad-hoc, unde ronțăie și sorb fără contenire în ritm alert, până la totala epuizare a proviziilor. Nimeni nu știe care-i sursa informațiilor infailibile ce le dețin despre calendarul evenimentelor culturale cotidiene, fiindcă nu scapă nici unul: s-ar zice că au un instinct aparte ce le permite să detecteze orice urmă de festivitate purtătoare de jinduit final bahic... Alarmată, gazda (pentru ea, amenda ar fi enormă) se ridică din prezidiu și se repede să-i întâmpine înainte de a se instala în sală. Ia aferată cele două lalele și, din prag, poartă o discuție șoptită din care bănuim că oaspeții supranumerari au fost invitați să ia loc în sala de alături, unde-i și bufetul – din păcate, inaccesibil până la finalul lansări. Asistența răsuflă ușurată, festivitatea se reia, totu-i bine dacă se termină cu bine. Din când, pișcotarii (acuma-s patru) bagă capul pe ușă, întrebând mut de ce durează atât.

 Lungă-i calea către normalitate...