Mircea Radu IACOBAN

În nenumăratele peregrinări gazetărești s-a întâmplat să întâlnesc persoane (de fapt, personalități) cărora, în momentul primei întâlniri, să nu le dibui până la capăt dimensiunea adevărată; odată cu trecerea anilor și deceniilor, constat că amintirea lor în loc să se șteargă, capătă contururi mai distincte și mai relevante. Încercând să pun ceva ordine în hățișul de role și clișee sfarogite adunat în cutiile din podul casei, aflu înregistrări de cine știe când, abia descifrabile pe banda magnetică tip C, friabilă de uscăciune și bătrânețe. Printre ele, o convorbire care, în „frumoasa lună mai” (Shakespeare), când s-a întâmplat cea dintâi răpire a Basarabiei și când, în 2002, tot în mai, se stingea părintele Vasile Țepordei, primește din partea calendarului firesc spor de semnificații. L-am vizitat în apartamentul lui dintr-un bloc bucureștean în 1993, când împlinea 85 de ani. Ar fi păcat ca interviul să rămână pierdut pe vecie în eter, așa că-l reconstitui, pentru a-l printa și a face publice câteva fragmente. Prima constatare: soarta preotului Țepordei s-a aflat mereu sub semnul norocului... în nenoroc:

 - M-am născut în 1908, la Cârpești, lângă Cahul. La Chișinău am editat ziarul „Raza”, pe care l-am mutat apoi la București. În gazetă publicam articole de genul „Criminalul din Piața Roșie” (Stalin, evident). În 1948 m-a arestat securitatea română. Alcătuirea dosarului a necesitat câteva săptămâni, pe care anchetatorul a fost nevoit să le petreacă studiind colecțiile aflate la Biblioteca Academiei. În cele din urmă, am fost anunțat că voi fi eliberat. Când am ajuns în stradă, mă aștepta mașina NKVD-ului. Rușii m-au arestat și m-au dus la Constanța, pentru a fi judecat.

 - Ați avut avocat, judecarea a fost publică?

 - Da de unde! Procurorul și-a declarat regretul că nu poate cere pedeapsa cu moartea (pentru grave ofense aduse URSS), pentru că tocmai atunci se abolise pedeapsa capitală (avea să fie reintrodusă curând). Așa că nu m-am ales decât cu... muncă silnică pe viață. Am declarat că, fiind cetățean român, contest dreptul unui tribunal sovietic să mă judece în țara mea. Eu am vorbit, eu am auzit!... Până la Dnepropetrovsk am călătorit două săptămâni. Hrana: pește sărat. Mă urcasem în tren având 80 de kg. și am coborât cântărind 46. Doctorița închisorii, Zaițeva, mă întreabă: „ești preot? Și taică-meu a fost preot”. Ăsta mi-a fost norocul: m-au încadrat în categoria III-a, ceea ce însemna muncă ușoară. După care, am ajuns în regiunea Sverdlovsk. Într-un compartiment de 8 persoane al vagonului „tip Stolâpin” am călătorit 24. Și am ajuns în regiunea Tavda, în taiga.

 - Aici, cine a fost reprezentantul norocului?

 - Tot un doctor. I-am dat hainele preoțești (stofă bună, de Buhuși) și m-a procopsit, în acte, cu angină pectorală. Sub o stea norocoasă a fost și întâlnirea cu santinela Volodea. Mi-a cerut să-i povestesc cum e... în capitalism. Pe taică-său îl împușcase Stalin. Câte nu i-am povestit... M-am ales cu... un premiu pentru depășirea planului la cules conuri de pin. După care m-a chemat, în mare secret, nevasta comandantului lagărului. Născuse de curând și nu voia să-i rămână copilul nebotezat. L-am botezat – pe furiș, bineînțeles. Astea au fost noroacele mele. Mai bine să n-ai parte...

 - Și ați ajuns la faimoasa Vorkuta.

 - Trei luni pe an noapte, trei luni ziuă, șase luni noapte-zi, doar eram dincolo de cercul polar. Iar am avut noroc: m-a ajuns din urmă dosarul cu „angina pectorală”, boală, cum se știe, incurabilă. De eliberat, m-a eliberat Hrușciov. Am ajuns în gara Ungheni, unde am fost împărțiți în două grupe: „cu predare” și „fără predare”. Cei „cu predare” urmau a fi judecați (încă odată!) de statul român. Iar pușcărie!

  - Părinte Țepordei, crezi că, în România, sunt români care nu vor unirea?

  - Ba bine că nu! Cunosc destui ce par a spune „la ce ne mai trebuie și beleaua asta pe cap?”.

  - Cum vă explicați faptul că în memoria țăranului basarabean s-a încrustat mai degrabă amintirea palmei dată de jandarmul român decât aceea a ororilor NKVD-ului?

  - Propaganda rusească a lucrat... ca picătura chinezească.

  - Ce credeți, acum, despre unire?

  - Spre marea mea întristare, o văd depărtându-se.

Cine va răsfoi, la Biblioteca Academiei, publicațiile editate cândva de Țepordei va afla titluri care vorbesc de la sine: „Sufletul românesc basarabean”, „Laudă Basarabiei”, „Închinare Basarabiei”, „Veșnicia Basarabiei”, „De ce iubim Basarabia”. A publicat înainte de război și o carte dedicată lui Alexei Mateevici, autorul poeziei ce avea să devină imnul de stat al Republicii Moldova.

  Oameni, destine, ziare, cărți… Mare păcat că le acoperă uitarea!