Mircea Radu IACOBAN

„Gazeta sporturilor” ne face surpriza publicării unui consistent grupaj (8 pagini!) supraintitulat „eseu despre dopajul în sportul românesc” – interesant mai ales pentru relatările privind realitățile de odinioară. Cele ce se petrec astăzi cu dopajul în sport sunt mai mult sau mai puțin în văzul lumii, dar în „epoca de aur” constituiau subiect tabu și nimeni n-a avut curajul (poate nici posibilitatea) să denunțe public fraudarea performanței cu ajutorul chimiei și al laboratorului. Considerat acum de Gazetă „bolid patriotic”, dopingul era nu numai cunoscut, ci și ocrotit de Securitatea-complice, motiv pentru care cele mai multe dintre situațiile dubioase au rămas până astăzi încețoșate și în stadiul de suspiciune: „se spune că”, „se bănuia că”.

În afara câtorva sancționări din ultima vreme, confirmate prin analize cu  rezultate indubitabile (de pildă, excluderea lotului României de kaiac-canoe de la Olimpiada din 2016) puține sunt validate până la capăt, îndreptățind punerea la îndoială a  performanțelor Mihaelei Peneș, Iolandei Balaș, Maricicăi Puică, Anișoarei Cușmir ș.m.a., ba încă și decesele considerate suspecte ale lui Cătălin Hâldan, Mihai Baicu, Ștefan Vrăbioru…

Un spațiu generos în economia grupajului gazetăresc este acordat nefericitului meci aniversar (al 200-lea al Naționalei) din preliminariile Campionatului  European, când România a pierdut la Zürich, în 1967, cu 1-7. Doping ratat! – susține Angelo Niculescu. Nu știu pe ce și-a bazat atât de categorica afirmație. Cu numai cinci ani înainte, la Madrid, România fusese învinsă de selecționata Spaniei și mai rău, cu 6-0, și nimeni nu s-a gândit să invoce vreo drogare eșuată… Cum am fost prezent atunci, la Zürich (transmiteam meciul la radio) și, firește, am putu cunoaște mai multe amănunte de la fața locului, promit o revenire într-una din rubricile viitoare. Și cum, în acei tinerești ani, navigam pe apele agitate ale radio și  tele-gazetăriei, am păstrat însemnări privitoare la împrejurări și personaje din vremea aceea care ar completa cumva amintitul „eseu despre dopaj”.

Întâi de toate cazul Iolandei Balaș, care figurează în grupajul cu pricina deși n-are nici o legătură cu doping-ul: atleta noastră era suspectată de un sindrom androgin, sexualitatea ei rămânând până astăzi incertă. Păstrez tăieturi din gazete: sumedenie de acuze directe la corectitudinea celor 14 recorduri mondiale. Eu unul aș avea și o altă suspiciune: Iolanda bătea record după record iavaș-iavaș, nu mai mult de un centimetru în plus, și de fiecare dată statul român îi acorda consistenta recompensă pentru un nou titlu mondial. Poate dacă încerca mai mult atunci când era în deplină formă și încă n-o uzaseră pașii mărunți bătuți tactic aproape pe loc, izbutea o performanță mondială și mai marcantă. Când s-a anunțat introducerea controlului sexului la Olimpiadă, Iolanda a constatat brusc că i s-a calcifiat un tendon, anulându-și participarea. De atunci, n-a mai concurat niciodată. Oricum, rămâne o mare sportivă, a condus vreme de 17 ani Federația de Atletism, merită toată prețuirea, dar povestea cu amintita incertitudine (i-ar invalida toate recordurile) rămâne nedeslușită. Cu atât mai intrigantă cu cât nu-i deloc raritate printre atlete.

Nemțoaica Dora Ratjen a devenit până la urmă Heinrich Ratjen și a trebuit să returneze medalia de aur obținută la Olimpiada din 1936. Că Stela Welsh, considerată cea mai rapidă femeie din lume (aur la Olimpiada din 1932, argint în 1936) este bărbat s-a constatat cât se poate de târziu… abia la autopsie. Aproape toate sprinterele au refuzat să concureze în 1963, la Moscova, în compania (și împotriva) atletei (?) Sim Kin Dan, care „arăta ca un bărbat”. După cum s-a dovedit, chiar era. Și așa mai departe, lista-i foarte lungă. Iolanda s-ar cuveni inclusă? Mai bine nu!

Plutesc suspiciuni și pentru neașteptata performanță a Mihaelei Peneș, care a câștigat proba olimpică (Tokio, 1964) la aruncarea suliței. Record greu de explicat: avea doar 17 ani, era cvasinecunoscută în performanțele probei. S-au căutat fel de fel de explicații, dându-se vina chiar pe… o  pală de vânt (ploua) care ar fi adăugat portanță suliței, dar, ca de obicei, a apărut și bănuiala dopajului – deși Mihaela, onorându-și credibil performanța, avea s-o confirme prin rezultate remarcabile și după Tokio: a fost pe podiumul olimpic la Ciudad de Mexico, campioană universitară în 1965, a obținut argintul la Campionatele Europene din 1966. Rămâne, însă, un personaj cu ciudățenii: s-a retras la o mănăstire din Bucovina, apoi la un cămin de bătrâni din Berceni și are dese internări la Psihiatrie. Unii zic că ar putea fi sechele târzii în urma unui dopaj prea „apăsat”; consider că-i o ipoteză inutil-răutăcioasă: cine nu și-ar risipi parte din echilibrul psihic dacă, într-un interval scurt, și-a pierde soțul și amândoi părinții? E adevărat când spune că „Eu nu sunt o fostă campioană. Noi nu suntem foști!” Da: așa cum un ministru își păstrează titlul sine die, și campionii olimpici rămân pe veci campioni.

Cum spuneam, voi reveni.