Mircea Radu IACOBAN

Un mic scandal cultural dospește la Iași după ce edilii au amplasat în Copou bustul lui Octavian Goga. Nu în parc, pe aleea scriitorilor, ci undeva, mai retras… dar gestul s-a observat repede și tot repede au țâșnit protestele, nemilos sintetizate de deputatul Alexandru Muraru, reprezentantul Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei: „Octavian Goga a fost un antisemit virulent, are o lungă istorie de personaj politic înveninat de ură, xenofobie, a fost un prohitlerist notoriu, un stâlp al politicilor antisemite, parte a Holocaustului. A condus și a fondat partide care aveau ca principală temă antisemitismul și eliminarea evreilor. Ca premier, Goga a implementat pachetul de legi antisemite de la Nürenberg, care a retras protecția statului pentru aproximativ un sfert de milion de evrei, lăsându-i pradă persecuțiilor și exterminării.”

Ceea ce nu poate fi contestat și rămâne cât se poate de regretabil (dacă ne mai gândim și la Veturia Goga, spioana lui Hitler…) – după cum la fel de adevărat este că scriitorul de la Ciucea și Rășinari este considerat, mai ales în Ardeal, „poet al neamului”, că opera lui rezistă și, la 140 de ani de la naștere, statura sa literară ar merita un semn de recunoaștere dincoace de Carpați. Dublat poate (că tot se află lumea în plină pandemie de „political correctness”) de vreo inscripție avertizoare. S-a aflat însă altă soluție: bustul va fi mutat undeva… nu se precizează unde, oricum, mai… la dos. Ceea ce se încadrează perfect în fenomenul ieșean al migrației statuilor – între altele, semn și al nestatorniciei edilitare, dar și al unei nesiguranțe în stabilirea și funcționarea scării valorilor.

Mii şi mii de ieşeni trec zilnic prin preajma monumentelor urbei. Le onorează cel mult cu o privire fugară – dacă nici asta nu-i prea mult spus. Statuile-s ca teii: participă la constituirea peisajului stradal, însă reprezintă accente mai ales pentru călătorii sosiți în „oraşul de pe cele şapte coline” (care şapte, c-am numărat 11 numai pe o latură!). Altfel, ne-am obișnuit într-atât cu ele, încât aproape nu le mai percepem prezența. Și cine să mai știe că statuile Iaşiului... au călătorit într-o continuă migraţie bizară şi neliniştită, proprie capitalei moldave? Ce poate părea mai definitiv în geografia unui oraş decât cutare personaj în bronz nemurit pe soclu? Şi totuşi, fie politicalele, fie nehodina edililor au tot strămutat statuile că nu mai ştii... care şi pe unde a umblat!

Monumentul lui Gh. Asachi, din faţa şcolii cu acelaşi nume de pe bulevardul Şt. cel Mare, a fost dezvelit, iniţial, în faţă la Trei Ierarhi. Puţină lume ştie că, la baza soclului, se află (acum) cripta în care odihnesc osemintele „primului învăţător din Moldova” şi ale soţiei sale, Elena Asachi. Statuia, dăltuită în marmură albă de excelentul meseriaş Ion Georgescu (1890), a fost mutată după numai 6 ani în faţa clădirii noului Teatru Naţional. N-a avut linişte nici acolo: în 1905 a trebuit să cedeze locul monumentului Alecsandri, aşa că... iarăşi a pornit la drum, împinsă pe drugi rotunzi de stejar. I s-a ales noul amplasament în faţa Şcolii Asachi, unde nu-i pusă decât parţial în valoare din pricina gardului ce-o desparte de bulevard. Cine (şi cum?) să mai vadă cele două basoreliefuri laterale?

Nici Eminescu, urcat pe soclu, n-a avut parte de tihnă. Eram student în anul I când, într-o noapte, statuia datorată lui Schmidt-Faur (un bucureştean de origine cehă) a-nceput să coboare iavaş-iavaş Copoul, atârnată dizgraţios de braţul unei macarale. Ca să fi fost amplasată în faţa Universităţii, a trebuit mutat în prealabil monumentul lui A.D. Xenopol (care a poposit, pentru scurt timp, în faţa Hotelului „Continental”). După aşezarea lui Eminescu în fericitul ax de perspectivă al Copoului, Xenopol s-a întors de unde plecase. Şi bustul lui Eminescu din grădina Copou a călătorit câţiva zeci de metri, pentru a ajunge – sper, definitiv – sub coroana teiului sfânt.

Piațeta din fața Hotelului „Continental” a cunoscut o adevărată vânzoleală… a statuilor: înaintea lui Xenopol, pe un soclu imens, mai înalt decât cel al lui  Cuza, trona aici, nemurit în bronz, fostul primar Mârzescu (legionarii i-au topit măreața statuie). În timpul războiului, acolo a fost amplasată o vreme statuia lui Vasile Lupu, adusă silnic de la Bălți. Remarcabila creație a lui Oscar Han s-a întors în Basarabia imediat ce ne-a „eliberat” Armata Roșie. Tot legionarii au trimis la furnal bustul lui I.G. Duca, iar comuniştii, la rându-le, au topit statuia lui Maiorescu (preschimbată în clanţe şi scrumiere destinate uzului Universităţii), pentru ca, în 1951, să demoleze cu târnăcoapele Monumentul Unirii (1924). A trebuit refăcut şi amplasat, desigur... în alt loc. Ciudat: românii n-au parte de tihnă nici când ajung în bronz, pe soclu!

Ca să nu uit: pe unde s-o mai fi aflând bustul lui Traian Chelariu, cândva în faţa Universităţii sucevene?