Mircea Radu IACOBAN

În disputa politică de după 1877, conservatorii afirmă, nu fără a se contrazice și a supralicita, că Grivița ar fi fost goală (!?) în momentul intrării trupelor noastre, reduta ar fi cucerit-o alții (!), al doilea Batalion de Vânători n-a luat parte la luptă, Candiano Popescu nici nu se afla pe front în ziua atacului - și așa mai departe. Iar steagul l-ar fi găsit într-un șanț alt erou, sergentul Grigore Ioan a Lucăi, care, peste 18 ani, își va cere cu insistență drepturile. Este treaba istoricilor să descâlcească întregul episod și să stabilească exact meritele fiecăruia. Pe mine m-a interesat substanța literară, virtuțile dramatice, semnificațiile lungului șir de întâmplări, posibila lor rezonanță în plan artistic. La mulți ani după ce a intrat în Grivița, Candiano Popescu va trebui să înceapă lupta pentru recucerirea redutei! Deputatul de tristă amintire A.C. Cuza, în broșura „O pagină din istoria Războiului independenței”, sprijinindu-se și pe mărturiile unui oarecare locotenent Climoff Teodosie, încearcă să plaseze ca actor principal în scena cuceririi drapelului pe sergentul Grigore a Lucăi. Mai departe, totul se învălmășește. Candiano află că acel Climoff este un escroc notoriu, de șapte ori condamnat pentru înșelătorie, furt și escrocherie. Adversarii lui Candiano descoperă contradicții în mărturiile depuse imediat după luptă de Grigore Ioan. Și tot așa, tot așa, se marca un punct, urma egalarea. Candiano strânge dovezi, mărturii, declarații – iar apărătorii tezei Grigore a Lucăi, asemenea. Focul polemicii se încinge, periodic, în Cameră, unde deputații aproape că uitaseră esențialul - adică, enormele jertfe române la Grivița, splendida lecție de eroism oferită de armata noastră, semnificațiile acelei victorii, resorturile ei adânci - pentru a se cufunda în amănunte și chichițe avocățești („unde-i husa drapelului turcesc?”). Candiano își scrie memoriile. E un polemist de temut, pledează strălucit, dar cu atâta patimă, încât foarte greu sesizezi unde se termină demonstrația și începe a acționa persuasiunea și speculația. Scotocind prin acte și scrisori nepublicate, am găsit destule dovezi - indirecte - în favoarea lui Candiano. De pildă, scrisorile căpitanului Bănulescu (păstrate la Muzeul de literatură al Moldovei) conțin și un revelator portret al acelui cinic maior Pruncu, acuzatorul lui Candiano din Cameră. Și propriul demon avocățesc i-a jucat câteva feste lui Candiano, întrucât contrazicerile din depozițiile fostului său subordonat, Grigore Ioan, nu se pot datora decât strădaniilor deputatului de Craiova de a strecura vorbe mari și a crea situații cutremurătoare, exagerând, adică, circumstanțele unui episod care n-avea nevoie nici de ditirambi și nici de poleire cu eroism de paradă. Cei mai serioși istorici, ca și numeroși cercetători contemporani cu evenimentele în discuție, n-au pus nici o clipă la îndoială versiunea Candiano (N. lorga, „Războiul pentru independența României”, ed.1927, p.136, T.C. Vacarescu, „Luptele românilor”, ed.1887, p.341, A.P. Alessi, Massimu Popu, „Rezbelul orientale ilustratu”, ed.1878, memoriile generalului Cotruț (cele din 1895), Gh. Damian, „Istoria războiului ruso-româno-turc din 1877-­78”, ed. 1898 ș.a. Multe alte cărți, însă, nu pomenesc nimic, ori relatează evenimentul în funcție de... partidul aflat la putere în momentul apariției. De erau liberalii, se menționa varianta Candiano-Grigore Ioan; de erau conservatorii, Grigore Ioan a Lucăi... Căpitanul în rezervă G. Calmuțchi va propune, într-o broșură (Iași, 1912) o revenire hotărâtă la varianta inițială. Tonul întregii broșuri acuză un „moldovenism” naiv și inutil; paginilor le-ar sta bine un vis-a-vis cu frazele lui Vasile M. Kogălniceanu (fiul lui M. Kogălniceanu) publicate în „Evenimentul” din 2 martie 1895: „Orice bun român protestează în contra acestor cuvinte; steagul în nici un caz n-a fost luat de un moldovean sau, cum zice Dl. General Candiano Popescu, de un muntean, ci de un Român”. Și atunci? Iată surpriza: citind cu atenție Memoriile Regelui Carol I, aflu (vol. XI, pag.18), aflu că, de fapt, în acele bătălii n-a fost capturat doar un steag turcesc, ci... două! „Prințul Carol ordonă să se trimită trofeul la București” (este vorba de al doilea drapel). Ce-i cu acest steag, de ce nu și-l revendică nimeni? Doar a fost capturat imediat după luarea celuilalt! Nu cumva steagul lui Grigore a Lucăi nu era unul și același cu drapelul cucerit de Grigore Ioan? Ar fi o ipoteză. Memoriile lui Carol au fost tipărite la începutul secolului XX, când disputa se mai stinsese și legătura cu cel de al doilea episod posibil să nu fi fost sesizată. Cer încă odată scuze istoricilor pentru încălcarea domeniului; desigur, sunt liberi să accepte ipoteza ori s-o respingă. Ceea ce interesează literatura rămâne teribilul destin al contradictoriului Candiano Popescu, pus de soartă să recucerească, după decenii, o redută de mult luată...