Mircea Radu IACOBAN

După evacuarea nocturnă de la Spitalul „Foișor”, care pur și simplu m-a năucit, pare să nu se prea mai justifice fervoarea gazetelor și clocotul de pe ecranele televiziunilor, fiindcă în epopeea Covid, câinii latră, caravana trece. Politicul orgolios fiind profund și imoral implicat, nimic nu se schimbă, și, în afara amărâților amendați pe stradă, nimeni nu-i somat să răspundă pentru bâlbele și tâmpeniile de până acum. Poate-i cazul să ne mai clătim mintea și cu alte subiecte, că-s destule, altfel obsesivele teme ale Pandemiei ne vor copleși cu repeziciunea cu care Covid-ul invadează plămânii. Iată, propun o temă calmă, de acutele căreia ne desparte mai bine de un veac și jumătate. În epocă, după 1877, reverberațiile au fost enorme; azi, mai nimeni nu știe despre ce a fost vorba. Mi-am amintit agitația politică de atunci răsfoind cartea mea „Hardughia”, apărută recent la Editura Academiei Române și deschizând Colecția „Teatru contemporan românesc”. Acolo figurează o piesă care-și propune să dea răspuns unei întrebări rămasă până-n zilele noastre nelămurită. Să vedem dacă am izbutit cât de cât – și cer scuze istoricilor pentru încălcarea teritoriului. În aproape orice urbe românească mai răsărită există strada „sergent Grigore Ion”. Mă tem că nici toți „riveranii” n-au habar că-i vorba despre eroul care a luat drapelul turcesc la cucerirea redutei Grivița. Și dac-ar ști, tot degeaba: fiindcă au fost… doi Grigore Ioan, ambii revendicând memorabilul și chiar eroicul gest. Odată cu trecerea deceniilor, disputa în sine s-a stins; de rămas a rămas doar confuzia: „Grigore Ioan a Lucăi, sergentul care a cucerit un drapel turcesc pe reduta Grivița nr.1“ – scria „Scânteia” nr. 10441, din 17 martie 1976. „Grigore Ioan a cucerit drapelul turcesc la Grivița” scrie „Luceafărul” din 17 aprilie 1976. Evident, nu pot fi una și aceeași persoană. Cel dintâi este prahovean, al doilea, moldovean. Deci: doi ostași din războiul de la 1877 „candidează” pentru titlul glorios de cuceritor al drapelului turcesc, iar istoria, neputincioasă, n-a izbutit, în decursul unui secol și jumătate, să descâlcească o poveste doldora de dedesubturi și adânc implicată în luptele electorale: liberalii „îl aveau” pe Grigore Ioan, conservatorii îl aflaseră pe Grigore a Lucăi. N-o fi, la urma urmei, episodul luării flamurii cu semilună momentul cheie al războiului pentru independență, după cum n-ar avea importanță atât apartenența eroului la o zonă sau alta a țării: steagul a fost luat de un român, un cvasi-necunoscut Grigore, fie el Ioan, fie a Lucăi. „Afacerea” – ca să folosesc limbajul documentelor vremii – a avut, însă, un ecou formidabil, grupând partizanii unei ipoteze ori ai celeilalte în tabere agresive și hotărâte. Și, de fapt, conflictul luării flamurii cu semilună îi folosea și pe Grigore Ioan, și pe Grigore a Lucăi drept simpli pioni într-o partidă al cărei „rege” asediat nu era altul decât maiorul (apoi colonel și general) Candiano Popescu, personaj desprins parcă din galeria eroilor lui Shakespeare. Cumplit ridiculizat de Caragiale (vezi „Conu’ Leonida față cu reacțiunea” și, mai ales, schița „Boborul”), capul „revoluțiunii” de la Ploiești ar avea, dacă judecăm fără patimă, destule justificări capabile să-l scoată cumva de sub acuza de don-quijotism. Oricum, cariera politică a deputatului și doctorului în drept Candiano Popescu părea, în 1877, făcută țăndări; moment în care eroul nostru solicită să fie trimis voluntar pe frontul cu turcii, ba, mai mult, cere să i se încredințeze comanda formațiunii care va ataca reduta Grivița. Nu știm - și nu vom ști niciodată - câtă urmă de calcul politic s-a aflat la temeiul acestei hotărâri și cât entuziasm pur, produs al înălțătoarei atmosfere de patriotism și eroism pe care o trăia țara în zilele campaniei de peste Dunăre. Avocatul și deputatul Candiano Popescu nu se putea să nu ia în calcul raportul dintre enormul risc (în fapt, își juca viața) și câtimea (evident disproporționată) eventualului profit politic: sub zidurile Griviței muriseră câteva mii de soldați ruși, iar Batalionul 2 de Vânători pe care l-a condus la atac a pierdut în sângeroasa zi de 30 august 1877 5 ofițeri (din 9) și 112 ostași (din 550). Nu era vorba, deci, de un discurs, de o plimbare, de o „revoluțiune” tip Ploiești, ci de o cumplită întâlnire cu moartea. În ziua atacului, Batalionul 2 de Vânători este respins de câteva ori și, în cele din urmă, izbutește să intre în redută. Candiano notează (în „Războiul neatârnării”, pag.24): „Oastea româno-rusă pătrunzând în redută, Grigore Ion, soldat din Batalionul 2 de Vânători, ajutat de sergentul Stan Gheorghe și caporalul Nica Vasile, zmulg un steag de la vrăjmaș. Grigore Ioan a avut pălăria străpunsă de trei gloanțe și chiar pamponul pălăriei rupt de glonț.” Steagul va fi prezentat prințului Carol și împăratului Alexandru, apoi dus în triumf la București, închinat în fața statuii lui Mihai Viteazul și, în cele din urmă, depus la Arsenal. Trec anii, vin alegerile, apar contestatarii conservatori și marile surprize. Le voi  urma firul în articolul următor.