Mircea Radu IACOBAN

La Carrefour, dau peste un lădoi imens plin-ochi cu cărți. M-am învârtit vreo jumătate de oră prin respectiva zonă, urmărind ce se întâmplă în preajma movilei de opuri cu preț redus. Nu s-a oprit nimeni barem o clipă, să vadă despre ce-i vorba: mormanul policrom părea că n-are decât misia avertizatoare a unui sens giratoriu menit să dirijeze fluxul principal al clienților către rafturile cu de-ale gurii. Avem Covid, avem Șoșoacă, avem Arafat, avem Voiculescu, la ATI se moare pe capete, nu se știe cu ce surprize ne așteaptă ziua de mâine, cui să-i mai ardă de literatură? Câtă vreme tirajul mediu al unei cărți de proză era, înainte de 1989, 10.000 de exemplare (excepții: 120.000) și acum a coborât la 200 ex. (rare excepții: 3-5000), făcând cuvenita împărțire s-ar putea concluziona că azi se citește cel puțin de 50 de ori mai puțin decât ieri. Și încă ar fi bine! Din păcate, aprecierile „la grămadă” privind diverse compartimente ale societăţii româneşti, aşezate într-un simplist antagonism ieri-azi, operează cu argumente furnizate nu de ieri, ci de... alaltăieri. Mai ales cei ce n-au cunoscut realităţile de atunci au tot dreptul să concluzioneze că intelectualii erau cumva situați, potrivit repartiției privilegiilor, între categoria oamenilor obişnuiţi şi cea a protipendadei politice. Aşa va fi fost... odată și odată. Cel puţin din punct de vedere material, situaţia scriitorului s-a modificat profund după 1970, degradându-se an de an. Sigur că-s exagerate, nemeritate, scandaloase chiar, sumele încasate de Beniuc pentru minunatele cărţi „Poeme despre Uniunea Sovietică” şi „Partidul m-a-nvăţat”, ambele apărute în 1954, după cum flagrant supraevaluat a fost volumul „Mărul de lângă drum” (1962), onorat cu echivalentul a 60 de salarii medii brute. Pe undeva, firesc și cinic: cine plătește, comandă muzica! De necrezut, nerușinate chiar, au fost retribuirile lui Sadoveanu, ce se bucura de un venit mediu lunar însumând 47.594 de lei într-o vreme în care salariul celorlalţi muritori se învârtea în jurul sumei de 600 de lei. Până şi moştenitorii scriitorilor decedaţi, care n-avuseseră când şi cum „să se vândă” regimului, primeau sume mai mari decât totalul onorariilor încasate de respectivii autori de-a lungul întregii vieţi: urmaşii lui Caragiale – 228.926 de lei, ai lui Agârbiceanu, 200.413 de lei ş.a. Ar mai fi, însă, de spus că retribuiri consistente reveneau câtorva „vârfuri”, restul scriitorimii trebuind să se mulţumească cu venituri modeste, dar, cât de cât acceptabile. Ceea ce nu i-a împiedicat pe privilegiaţi să dea spectacole de jenantă arghirofilie: Arghezi a condiţionat scrierea tabletei „O lacrimă”, la moartea lui Agârbiceanu, de retribuirea cu 1000 de lei. Beniuc s-a bucurat: „Bine că n-au fost două lacrimi!” Iar Sadoveanu se spune că n-a semnat ”Apelul pentru pace” până n-a primit 2000 de lei! Premiul de Stat era de-a dreptul enorm, numai că… era semn rău: după „Mitrea Cocor”, Sadoveanu n-a mai dat nimic („Nicoară Potcoavă” e reluarea „Şoimilor”, din 1904), Arghezi, după premierea „Cântării omului”, aşijderea. Premiul de Stat n-a fost, pentru scriitorul român, elixir de viaţă (literară) lungă, ci mai degrabă i-a marcat sfârşitul. Nu luăm în discuţie, aici şi acum, calitatea literaturii astfel onorate, ci numai, strict cifric, modul în care era retribuită atunci. Mai existau şi alte surse şi avantaje: premii literare, colaborări la reviste, case de creaţie, călătorii în străinătate, documentări plătite ş.a. Din acest punct de vedere, se poate vorbi de o evidentă involuţie în perioada ce a urmat și de măsuri restrictive menite să impună aducerea la o „normalitate” deturnată. Repede, premiile de stat s-au desfiinţat. Premiul Academiei era, în 1964, în valoare de 200.000 de lei, sumă enormă în epocă. L-am primit şi eu în 1977: o diplomă tipărită pe-un carton albastru şi nimic altceva. Din lunga listă a caselor de creaţie ale scriitorilor, încet-încet, una după alta, au dispărut cele mai importante: Pelişor, Bran, Buftea, Olăneşti, Călimăneşti, Bălceşti, Tuşnad, Eforie, Govora, Mangalia. Drepturile de autor, în sine, aparent nu s-ar fi redus, dar fondurile totale repartizate editurilor pentru onorarii au scăzut drastic an de an, aşa că degeaba îţi dădea legea dreptul la cutare sumă, dacă editura n-avea cum s-o plătească. Tirajele s-au plafonat. Reeditările s-au interzis... Astfel văzute lucrurile, concluzia unui autor care a cercetat starea materială a literelor române până în 1989 (Murad-Mironov), potrivit căruia „intelectualitatea din Republica Populară Română s-a vândut pe un preţ destul de redus” s-ar cuveni însoţită de constatarea că, în Republica Socialistă România, s-a vândut pe şi mai puţin. Asta dacă identificăm mecanic şi simplist onorarea financiară a unei cărţi cu o vânzare de conştiinţă - ceea ce s-ar putea să însemne, în destule cazuri, regretabilă eroare. Acum, în 2021, practic, drepturi de autor nu mai există, autorul, cu rare excepții, își finanțează editarea, cartea nu se vinde, statutul social al scriitorului s-a avariat. Cum se vede, nimic nu-i gratis, până la urmă factura se plătește – totalul reprezintă oare prețul libertății de creație?