Mircea Radu IACOBAN

„Da, sunt naționalist” se intitulează o poezie a mult regretatului Grigore Vieru. Subscriu și mă declar naționalist fără nici o rezervă, dacă asta înseamnă, cum spunea poetul, să-ți iubești țara, să-i respecți poporul, tradițiile, limba, istoria.  Am citit mai demult un articol din „Evenimentul zilei” în care zestrea culturală a românilor („realizări minore la scară europeană”) este ridiculizată şi persiflată la modul găunos-arogant şi vădit tendenţios. Păstrez articolul: reprezintă o adevărată culme a antiromânismului agresiv, incult și inept.

Reţeta e simplă: în România are valoare mai ales ceea ce nu-i românesc până la capăt. Nu Voroneţul, Tismana, Cozia, Putna entuziasmează, ci biserica din Densuş. Care este, într-adevăr, „o minune”, însă nu chiar... românească. Atestat din sec. XIII şi bănuit a fi construit în sec. II d.Hr., monumentul de la Densuş a fost edificat ca templu păgân (cele 8 altare închinate zeităţilor pot fi identificate şi acum). Dintre oraşe, sunt acceptate printre „minuni” doar Sibiul şi Sighişoara, probabil fiindcă ambele (Hermannstadt, Schässburg) poartă şi o anume marcă a altei culturi. „Cimitirul vesel” de la Săpânţa este considerat nici mai mult nici mai puţin decât „o colecţie de cimilituri funerare”. N-o fi având autorele antene care să-i îngăduie a desluşi valoarea antropologică, lingvistică, sociologică, artistică şi etnografică a acestui sit ocrotit de UNESCO, dar chiar să taxezi versurile funebre de pe crucile de la Săpânţa drept „cimilituri” e prea de tot. (Profesorul italian Bruno Mazzoni, de la Universitatea din Pisa, a reprodus în 1998 toate cele 321 de inscripţii într-un impunător volum, punându-le în relaţie cu texte lirice din „Antologia Palatină” ori din „Spoon River Anthology” a lui Lee Edgar Masters. Poftim „cimilituri”!)

Casa Poporului este numită în derâdere „un bibil mare cât Pentagonul”. Nici mie nu-mi spune nimic arhitectural (parcă Pentagonul mi-ar spune!), o găsesc banală, impresionează doar prin proporții, dar dacă n-am fi avut-o, unde s-ar fi fost organizat, de pildă, Summitul NATO? La sala polivalentă? În afara nordului Moldovei (pentru frumuseţea căruia, totuşi, meritele-s numai ale lui Dumnezeu) şi a podului lui Saligny, nimic nu-i admirat până la capăt, fiindcă, zice-se, toate-s „realizări minore la scară europeană. Ele vorbesc despre istoria unui popor uşernic, care a trăit la porţile creştinătăţii şi în anticamera marilor civilizaţii.” Uşernic? Doar dacă reconferim termenului sensul iniţial, de mult pierdut, acela de paznic al porţii – că datorită și „uşernicilor” români n-au ajuns otomanii la Viena!

Numai că şi vitejia strămoşilor este năclăită în derizoriu prin varii scrieri similare, unde-i taxată drept „marcă a sufletelor primitive”! Românii n-au fost capabili de nimic temeinic – se insinua în articolul din Ev. Z. – „în spatele aproape fiecărei «minuni» se ascunde o amintire ruşinoasă, o laşitate, o gândire precaută sau, în cel mai bun caz, o întâmplare fericită de care alţii şi mereu alţii se fac vinovaţi.” Mă-ntreb ce amintire ruşinoasă, ce laşitate, ce întâmplare datorată altora (?) s-o fi ascunzând în spatele „zavezelor” brodate la mănăstirea Putna, al Porţii Sărutului de la Tg. Jiu, al psalmilor versificaţi de Dosoftei ori, de ce nu, chiar al crucilor inscripţionate de Ion Stan Pătru la Săpânţa? A devenit o chestiune de bon-ton ca românii „europeni” să-şi scuipe imaginea din oglindă: nimic autohton edificat până acum n-are valoare, lumea a-nceput şi se va sfârşi cu generaţia noastră! Ce prostie, câtă suficienţă! Într-o emisiune TV l-am auzit pe un postintelectual afirmând senin că, în ultima jumătate a veacului XX, nu s-a creat nimic demn de interes în literatura română! Adăugând minimalizarea până la ridiculizare a clasicilor, e de-nţeles de ce o elevă a liceului ieşean lângă care locuiesc (am auzit-o cu urechile mele!), întrebată de-o colegă „ce-avem azi la română?”, a răspuns cu năduf:

- Iar mortăciunea de Eminescu.

Dacă-i pe-așa, după relectura textului din „Evenimentul zilei” mă simt nu numai îndreptățit, ci chiar moralmente obligat să declar cu mâna pe inimă: da, sunt naționalist! Apariția năstrușnicului „Aur”, cu lipsa lui de măsură în mai toate cele, se datorează și inconștienței elitiste a celor ce consideră că patria nu-i merită. De fapt, ei n-o merită.