Mircea Radu IACOBAN

Surprinzător, alarmant, ridicol, inexplicabil – luați-o cum vreți, da-i cât se poate de limpede că omenirea se tâmpește pe zi ce trece, iar victime cad, una după alta,  creații majore din toate domeniile artei. A venit și  rândul operei „Aida”: a fost prezentată în premieră acum un veac și jumătate, la deschiderea Canalului de Suez, și iată că, odată cu bararea Canalului, parcă simbolic obstruat de mastodontul port-containere, „noua Aida”, correctness retușată de neo-marxiști, practic își dă obștescul sfârșit la Opéra Bastilledin Paris! Am izbutit să găsesc spectacolul scotocind pe net și… m-am înspăimântat: cu siguranță, viziunea grotescă a regizoarei olandeze Lotte de Beer n-are nimic comun cu „Aida”! Regizoarea este ferm convinsă că „O tratare naivă a «Aidei» nu mai este posibilă”, întrucât „substanța dramei este văzută acum ca o reflectare a perversiunilor contemporane, justificând astfel eliminarea oricărei referiri directe la Egiptul antic”. O fi, dacă așa este „văzută acum”; trebuie să-mi regret neaderența, fiindcă eu văd, ca și înainte, în opera lui Verdi o frumoasă și tristă poveste de dragoste, absolut eternă și profund umană, plasată sub semnul conflictului dintre iubire și datorie.

Totuși, aserțiunea nu-i întrutotul netemeinică, fiindcă, într-adevăr, ne-am cam săturat de robii cu chipurile penibil văcsuite, de palmierii, sfincșii și piramidele aduse obligatoriu în scenă încă de prin 1934, de pe vremea lui Cecil B. De Mille. De altfel, mai toți cei care au semnat montări la mari teatre europene (Olivier Pay, Paris, 2013, David McVicar, Londra, 2011, L. Ranconi, Milano, 1986) s-au ferit cu  osârdie de „capcanele kitsch ale unei tradiții eronate”, renunțând la elefanți, palmieri, temple ș.a.m.d., spre a aduce în scenă tancuri (Pay), falusuri gigantice în iatacul lui Amneris (W. Wagner), mormane de cadavre, atrocități cumplite (victimele fiind, desigur, emigranți), bucăți din Statuia Libertății ș.a.m.d. Evident, tancul nu putea să lipsească nici din actuala montare a Lottei de Beer, unde mai pot fi văzute fluturări entuziaste ale steagurilor Franței, SUA, Ungariei (?), coriști cu masca pe figură, lansări de care de luptă egiptene în maniera saloanelor auto de azi, în mijlocul unei asistențe îmbrăcate cât mai fistichiu și mai atemporal – dar marea găselniță regizorală o constituie „distribuirea” în rolurile principale a unor dezagreabile marionete de talie umană (te spării de le vezi noaptea!) croite dintr-un soi de polistiren afumat, cu elemente anatomice separate, susținute și mânuite din spate.

Solistul Kaufmann cântă în fața (și-n locul) păpușii dezarticulate aria „Celeste Aida, forma divina”, ceea ce stimulează delirul critic al unei comentatoare dispuse să vadă în asta „un dialog între iluzia teatrală și arta păpușarilor” - de parcă arta păpușarilor n-o fi ținând tot de iluzia teatrală! Iată și motivația marii găselnițe: „În spațiul metaforic al scenei, relația dintre vocile interpreților și corpurile păpușilor dezvăluie legătura dintre animat și inanimat.” I-auzi! Adânc!

Doamne rafinate își dau ochii peste cap în clipuri televizate, comentând în adevărată transă omagială unicitatea și profunzimea acestui „grand chef dʹoevre de act culturel” – de fapt un aiuristic bric-a-brac întemeiat pe anacronisme istețe în felul lor, dar fără legătură cu vreo viziune regizorală coerentă și logică, de parcă tot ce-i „altfel”, ca să nu spun aiurea, devine automat și modern! Regizoarea (a cărei părere despre componistica lui Verdi este semnificativă – „muzică pompoasă și kitsch”) a turnat în bizara montare tot ce i-a trecut prin minte, cu, sau mai degrabă fără, legătură cu povestea în sine și, mai ales, cu  declaratul demers „decolonizator” și antidiscriminator gen/rasă programatic afișat.

Ce-i postcolonial aici? Cu ce ajută simpla amalgamare a epocilor „în regândirea relației cu producțiile artistice din trecut?” Pur și simplu vorbe goale! Iar ceea ce era până acum considerat loc comun în filozofie, adică relația de reciprocă nutriție și continuitate evolutivă dintre național și universal, pare a ajunge la lada de gunoi a istoriei!

Încurajatoare totuși ar putea fi evidența că mofturile elitiste nu-s pretutindeni aplaudate și că există voci respectate ale criticii teatrale și muzicale chiar în Franța, deloc dispuse să adere la neo-marxismul demolator de sorginte americană. Iată câteva opinii nealiniate despre „Aida” Lottei de Beer: „O punere în scenă ce rămâne rece din punct de vedere emoțional. Depersonalizează personajele și le răpește umanitatea – cu siguranță, opusul a ceea ce a dorit să realizeze punerea în scenă postcolonială a operei. Utilizarea marionetelor a întărit acest efect de răceală dezumanizantă” ș.a.m.d. Numai că Lotte de Beer se află „în trend” și va fi instalată, anul viitor, ca directoare a Operei vieneze. Adio marilor montări de altădată! După cum evoluează lucrurile, mă tem că nu-i mai nimic de făcut.

O speranță: probabil că, în veacul viitor, de ne-o mai răbda pământul, se va ajunge la o a doua (atât de necesară!) Renaștere, când vor fi legitim reașezate în ramă pozele celor azi azvârliți la modul idiot și incult peste bord. Nepoții noștri s-ar putea s-o prindă.