Mircea Radu IACOBAN

De tot se-ngroașă gluma, iar noi o ținem într-o zăbăucă și iresponsabilă hărmălaie pro sau anti vaccin, pro sau anti mască! Mă-ntreb ce ne-am fi făcut (ferește-ne, Doamne!) într-un război clasic: purtam masca de gaze ori ba – că-n tranșee era obligatorie, dar s-a distribuit și orășenilor înghesuiți ca sardelele în adăposturi… Cu siguranță, cine azi nu vrea vaccinul, mâine o să-l ceară, fiindcă asaltul viral devine pe zi ce trece mai copleșitor și nu dă deloc semne c-ar putea fi învins cu megafoane, steaguri și pancarte. Translarea în plan pur politic a unei dispute eminamente medicală costă vieți pierdute – dar mai lăcrimează cineva când se anunță cifra decedaților zilei? A devenit obișnuită realitate statistică și-atât: „nu-s din familia mea, odihnească în pace, eu mă duc la miting să protestez” împotriva… a ce s-o găsi pe ordinea de zi, de la obligativitatea vaccinării (?!) la starea caloriferelor cutărui cartier din Deva. Până una-alta, pur și simplu am pierdut un an din scurtele noastre vieți; normal ar fi ca, la pensie, 2020 să ne fie socotit dublu, precum anii de război. Că război a fost! Cu virusul, cu „stăpânirea”, cu deprinderile, cu sistemul de sănătate și, înainte de orice, cu noi înșine. Dar și cu politicianismul de doi bani, cu agresivitatea primitivă și populismul găunos. Iar întrebarea „ce va fi mai departe” se rotunjește din ce în ce mai apăsat, ajungând să domine autoritar întreg orizontul problematicii post-covid. Lumea se întreabă cu legitimă îngrijorare, dar nici un scenariu de pre-fezabilitate a funcționării mecanismelor Terrei nu-i în stare să imagineze mai amănunțit viitorul în afara formulei clasice care spune totul fără a zice mare lucru: „nimic nu va mai fi cum a mai fost.” Bun, și? Soluția radicală și disperată este, glumă-neglumă, desprinsă din scenariile SF: mutarea omenirii pe altă planetă (rușine să ne fie, ne fugărește de-acasă o biată moleculă – poate luăm și virușii cu noi!). Ipoteza este chiar vânturată cu un oarecare strop de nădejde, a ieșit din stadiul unei povești din „Războiul stelelor”, fiind analizată ca eventualitate de reputați oameni de știință. Se dau și termene – semn c-o iau în serios! Mirare că entuziaștii nu văd în acest aiuristic scenariu al ultimei speranțe o biată re-editare a poveștii lui Noe, cu Covid-ul pe post de potop! Păi, cum vor fi aduși să viețuiască între pereții etanși ai bazei găzduite de noua și ospitaliera planetă X, cu cățel și purcel, cei 1 miliard și 300 milioane de indieni, plus încă pe-atâția chinezi? Ca să nu mai vorbesc și despre restul muritorilor abandonați. Dacă se va izbuti, până prin 2050, implantarea unei baze undeva, pe Marte, va fi locuită de câțiva aleși – cam câte unul dintr-un miliard! Asta selecție, să te tot ții de decizii politice! Iar cei lăsați în plata Domnului pe Terra? Că ei au fost și rămân omenirea, emigranții în cosmos doar ar reprezenta-o. Numai că totul e-o fantasmagorie; de voie, de nevoie, specia umană o să rămână acasă cu viruși cu tot, încercând modalități de conviețuire. În 2021 ușor n-are cum să ne fie: se prefigurează cea mai gravă recesiune din ultimii 90 de ani, performanța economică a omenirii urmând a se diminua cu 12,5 bilioane de dolari, cifrele totale abia egalând nefericita realitate economică de la sfârșitul celui de Al II-lea Război Mondial. Pornind din nou de foarte jos, Europa va trebui să se schimbe fundamental, cu mențiunea că din astfel de criză poate ieși ori mai  puternică, ori… deloc. Rețeta recomandată: „crește și creează / redu și elimină”, cu codicilul „să învățăm, să ne adaptăm, să inovăm”. O conduită în primul rând activ-constructivă deci, întemeiată pe muncă, solidaritate, investiție de inteligență, curaj inovativ, sub vegherea unor organisme internaționale altfel concepute, poate chiar reinventate, fiindcă nu numai ONU a ajuns banal for decorativ! Speranțe ar fi: la urma urmei, virusul nu-i veșnic. Atât gripa spaniolă din 1918, cât și temutul Sars-Cov-1, au dispărut de la sine. Apoi, se nasc noi medicamente, alte proceduri terapeutice, nu-i exclusă surpriza apariției remediului-minune. Sper să nu-mi fie luat în nume de rău, dar n-aș avea prea multe să reproșez țării mele pentru modul în care a gestionat pandemia: erorile, câte vor fi fost (inclusiv spitalizările pripite din prima fază) le-a preluat de la case mai mari, indeciziile de moment au provenit în primul rând din ineditul confruntării cu necunoscuta amenințare, iar nefericitele evenimente de la Piatra Neamț și București țin de șubrezenia întregului sistem, nu de campania anti-Covid în sine. Regretabil și greu de explicat rămâne, totuși, procentajul ratărilor la ATI. N-avem posibilitățile nemților, care testează gratuit pe oricine, la cerere, odată pe săptămână, nici ale americanilor care te vaccinează imediat doar dacă declari că ești fumător – dar compararea modului în care s-a răspuns la rigorile pandemiei nu ne așează în postură de inferioritate. Barem cel puțin până acum am izbutit să evităm nivelul inacceptabil de răspuns în care medicina ia deciziile arbitrare viață / moarte – și sper să nu se întâmple în veci de veci. Sigur că, deocamdată, nu asta-i România mea. Sper s-o regăsesc cumva, poate chiar la începutul acestei veri. Dum spiro…