Mircea Radu IACOBAN

Mai râdem? În pofida unor pusee subțirele de exuberanță ludică, se pare că suntem pe cale să ne preschimbăm într-o nație tristă, încruntată și încrâncenată, confirmând spusele lui Moisil „umorul este doar un cocteil de revoltă și disperare”. Nu mai departe de un veac și jumătate, românii își îngăduiau sumedenie de șotii vesele, unele rămase de pomină. Austerul Hasdeu, pe care cu greu ţi-l poţi închipui altfel decât îngropat între ceasloave şi bucoavne, era tartorul farselor. El a trimis, în 1871 şi 1876, cele două poezii cu acrostih publicate de „Convorbiri literare” („La noi e putred měrul”) şi tot el i se adresa în scris lui Titu Maiorescu cu formula „Es. Min. Tit. Maiorescu”, ce putea fi citită şi „Excelenţei sale Ministrului Titu Maiorescu”, dar şi... „E smintit Maiorescu”! Eminescu avea să observe primul – târziu, revista era tipărită! – altă farsă hasdeeană, poezia cu acrostih isteţ semnată P. A. Călescu, adică... Păcălescu. O farsă memorabilă a izbutit un cunoscut universitar ieșean de la sfârșitul veacului XIX, specialist în chimie și biologie. De fapt, și-a făcut-o sieși: cunoscând proprietățile unui decoct de plante amorțitor până la rigiditate cataleptică, se zice că „s-a dat mort” o zi și-o noapte pentru a putea asculta comentariile prietenilor adunați în jurul catafalcului. De închipuit ce nefericite surprize a avut! Rezultatul final: adio amicilor, nu „răposatului”! Dar cele mai bune poante erau involuntare, fiindcă, cum ne învaţă tătucul Marx, arta rămâne mereu în urma vieţii. Pentru premiile Societăţii Scriitorilor Români au candidat în 1930, la poezie, Tudor Arghezi şi Alfred Moşoiu (?), iar la proză, Ionel Teodoreanu şi Ion Foţi (?). De necrezut, laureaţii au fost... Moşoiu şi Foţi!! Cine-s ăștia? De râsul curcilor! Nici ca glumă n-are haz! Sumedenie de epigrame şi parodii datorate lui Caragiale luau în răspăr creaţiile simboliste ale lui Macedonski; A. Mirea, adică, Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif, cultivau cu succes şarja amicală, astfel fiind cum nu se poate mai bine pregătită apariţia lui Topîrceanu, cu ale lui „Parodii originale”. În Iașii de la mijlocul veacului XX, George Lesnea, apoi, Fl. M. Petrescu, au preluat din mers tradiţia epigramei şi a parodiei poznaşe – frunţile tuturor fiind ceva mai descreţite atunci. De ce? Să zicem că, în cazul nostru, al celor tineri, disponibilitatea către veselia lipsită de griji era apanajul vârstei. Probabil că permeabilitatea la glumă o furniza şi un oarecare sentiment de securitate personală, astăzi fragilizat (era mare grijă, desigur, la alegerea țintei comicului, fiindcă altfel intra în acțiune sentimentul altei… securități). În veacul trecut, responsabilul cu farsele la Uniunea Scriitorilor era colonelului Nicolae Tăutu, care, între altele, s-a dat, la telefon, drept ministrul forţelor armate şi a ordonat administratorului cimitirului Ghencea militar să dezgroape toţi morţii, urmând să fie re-înhumaţi strict regulamentar, după ierarhia gradelor. Întrebarea era ce forţă de muncă suplimentară necesita operaţiunea. Administratorul a trimis ministrului un tabel prin care solicita 46 de gropari în plus, cerând şi desluşiri tehnice cu privire la re-dispunerea locurilor de veci! Tăutu i-a făcut-o şi lui Ion Băieşu (un comediograf la modă cândva, între altele „nașul” cuplului comic „Tanța și Costel”), care mereu se plângea că nu este luat în seamă de sexul frumos... fiindcă-i prea scund. Colonelul i l-a adus, la Casa de creație de la Pelişor, pe „maseurul Tică de la Sinaia”, mare specialist în alungiri miraculoase. Câteva zile la rând, în vreme ce pacientul, în chiloţei, era masat cu sârg, în camera de alături, o croitoreasă adusă tot de Tăutu scurta cu încă un centimetru pantalonii lui Băieşu, care, la sfârșitul ședinței de masaj, îşi admira cocoşeşte în oglindă, teribil de încântat, creşterea cotidiană. Desigur, după ușă, confraţii se prăpădeau de râs... La Iași, Suplimentul „Odată-n an e anul nou!” al revistei „Cronica” publica delicioasele și acidele parodii semnate de Ion Pogorilovschi, George Pruteanu ş.m.a., iar mensualul „Iaşul literar” îl lansa pe Marin Sorescu în calitate de titular al rubricii iconoclaste şi plină de haz „Singur printre poeţi”. Râdeam mult, râdeam cu gura până la urechi, dar, se pare, strămoşii ne întrecuseră, fiindcă un clasament al capacităţii de a recepta umorul situa România de atunci abia pe locul IV în Europa (or fi polonezii, ori nemții, mai pontoşi?), iar topul naţional al umorului situa Iașul pe locul ultim în ţară (!!), cap de listă fiind Oradea. Un fost component al trupei „Divertis”, regretatul Gyuri Pascu, motiva: „Oamenii care trăiesc în vestul ţării sunt mai deschişi modelului occidental.” Gyuri ar fi meritat, atunci, o întrebare de bun-simț: cum se face că tocmai trupa dumisale, „Divertis”, s-a născut în Iașul cel posac și nu în Vestul cel vesel?

Un vechi proverb olandez spune că „umorul este uleiul din lampa vieții noastre”. La noi, a-nceput să pâlpâie și-i cam fumegă fitilul. Un simptom: la radio, „Unda veselă” difuzează la nesfârșit, în reluare, emisiuni din „epoca de aur a umorului românesc”. Unde-i umorul de azi, l-a ucis și pe el Covid-ul? Pe net, totuși, circulă sumedenie de poante. Una excelentă: închipuiți-vă, la vară, cum vor arăta la plajă nudiștii cu masca pe figură…