Mircea Radu IACOBAN

Când în jurul nostru vâjâie cifrele macabre ale Covid-ului, cui să-i mai pese de mărunțișuri precum starea limbii ce-o vorbim? Doar înainte de sănătatea limbii  române se va afla totdeauna, legitim, sănătatea nației. Numai că împotriva virusului există vaccinuri, dar un remediu împotriva stricătorilor de limbă n-avem. L-am avut cândva – se numea George Pruteanu. După dispariția (într-o zi de 27 martie) a străjerului cu pix capabil să argumenteze convingător și să corecteze eficient, în doar cinci minute de emisiune tv, erori pe care tratatele academice de ani și ani nu izbutesc să le înfrângă, am rămas cu o trupă pițigăiată de „lingviști” care, ici-acolo, încearcă să mai dreagă câte ceva – dar fără a avea curajul și stăruința să înfrunte deschis tâmpeniile majore care parazitează tot mai  apăsat vorbirea românilor. Și nici s-o facă în agora cu voce tare, eventual împrumutând megafonul Șoșoacăi.

În momentul de față, realitatea românească ține seama înainte de orice de urlete-n stradă și de mobilizări pe facebook: prost să fii, blog să ai, și megafonul dă tonul. Cei care mai abordează chestiuni de lingvistică, să-i spun astfel, „aplicată”, la zi, au rămas cantonați în subiecte mărunțele și colaterale, ignorând atentatele cu adevărat grave, ridicole și profund inculte. Sunt sigur că, dacă mai trăia Pruteanu, idioțenia monumentală „ca și” („eu, ca și ministru”) n-ar fi copleșit vorbirea de la academician la piețar, Rareș Bogdan s-ar fi întors de la descalificantul „doisprezece steaguri” la corect gramaticalul „douăsprezece” ș.m.a.

Pruteanu făcea ecarisaj lingvistic apelând imbatabil la trimiterea în ridicol. Eficiență maximă! În lipsa lui, curând, aberațiile de tip „ca și” & comp. vor căpăta ștampila academică a uzului și se vor instala oficial în limbă! Cum ne mai amintim, Pruteanu ajunsese să fie ridiculizat și atacat dintr-o latură profund vulnerabilă: politicul. A devenit peste noapte incult, alogen deghizat (!?), farsor, i s-au aflat isprăvi din tinerețe ș.a.m.d. Adevărat, George a săltat ca puricele din partid în partid, de la PNȚCD până tocmai la PRM. Conduită deplin reproșabilă, dar ce poate avea traiectoria șerpuitoare a senatoriei cu știința limbii? Și cum să contești cultura lui Pruteanu?

„Când eram copil, visam să devin... musafir: oaspetele se bucură de onorurile casei, primeşte toate bunătăţile şi i se iartă greşelile. Astăzi, aici, în conclavul Dvs., eu sunt simplu musafir” – aşa şi-a început George micul discurs de susţinere a tezei de doctorat. Într-adevăr, musafir era: unde s-a mai văzut ca un absolvent de litere să-şi dea doctoratul în filosofie? În unanimitate, universitarii ieşeni au acordat musafirului calificativul „magna cum laudae”! Causeur de primă mână, preschimba orice dialog la Tv într-o mică scenetă atractivă, presărată cu rafinamente ale retoricii şi cu efecte de teatru. „Incultul” a tradus excepțional, între altele, „Luceafărul” în franceză și „Divina Comedie” în română…

A fost (ce absurd sună!) unul dintre cei mai redutabili apărători ai limbii române şi a încasat nesfârşite serii de ghionturi ordinare, complet nemeritate. Era prezentat ca un fel de Augustus Treboniu Laurian al II-lea, dornic să ne oblige a spune „gâtlegău” în loc de cravată şi „nas-suflău” în loc de batistă. Ce aiureli! Culmea e că printre cei ce l-au bocit la radio şi Tv se numără indivizi care au contribuit substanţial la ridiculizarea Legii Pruteanu (ţările cu adevărat serioase au asemenea legi de mult...), ieşită până la urmă bearcă şi ineficientă din pricina asaltului băşcălios şi incult ce-l ţintea, de fapt, pe Pruteanu şi mai puţin legea.

Politiceşte, a fost cinic şi pragmatic; trecerea lui de la PNŢCD la PDSR şi, apoi, la PRM (tot o „nefăcută”!) poate proba și un anume dispreţ faţă de politica dâmboviţeană, unde principiile, doctrinele, credinţele, convingerile valorează cât o ceapă degerată. A-nţeles şi s-a conformat: în pragul vârstei a treia, s-a înţelepţit şi n-a mai vrut să fie el excepţia. Nu ştiu câte a făcut ca senator pentru circumscripția în care a fost ales, a făcut însă enorm pentru sănătatea limbii române crâncen agresată, a făcut la fel de mult pentru necesara curăţire a culturii române de prostie fudulă, improvizaţie, amatorism găunos, vulgaritate şi golăneală.

Acum, când Pruteanu nu mai e, înţelegem cât ne-ar fi fost de necesar. Prea târziu! M-a întristat mult articolul publicat cândva de Alina Mungiu, „La moartea unui clovn”. „Clovnul” fiind Pruteanu. Sunt sigur că, acum, autoarea îl regretă. Pe fostul ei prieten îl vedea în culorile cele mai întunecate: a făcut „propagandă şovină anti-maghiară”, a fost suspectat de recrutare la Securitate, a fost un „autor de filme artizanale porno şi traducător din scriitori deocheaţi francezi”, n-a avut caracter, a fost „un clovn politic” şi, în fine, „cariera lui de politician naţionalist a fost cea mai oribilă, ca acei evrei care colaborau cu naziştii.” Culmea este că Alina nu scria cu dispreţ, nici cu ură, ci, am putea spune, chiar cu... dragoste prietenească, articolul propunându-şi să exprime un mare regret: „un om excepţional de înzestrat, care nu a reuşit să-şi valorifice darurile.”

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni!