Mircea Radu IACOBAN

Trăim într-o stare de confuzie extrem de agasantă și de obositoare. Tot românul are de revendicat ceva, de contestat ceva, cel ce urlă mai tare confiscă iremediabil atenția nutrientă a televiziunilor, ne tragem sufletul în tensiune și pe apucate, din breaking news în breaking news, de parcă imperiul răului a dat porunca definitivă „încurcă-i, drace!” Primăvara întârzie cu nesimțire, virusul se înfoaie, interdicțiile așijderea, iar statistica fiecărei zile arată că mai multe vaccinări nu înseamnă nicidecum mai puține infectări; culmea, dimpotrivă! Prea mare-i hărmălaia, îți vine să adopți postura celor trei maimuțe din filosofia orientală (prima și-a astupat ochii, a doua, urechile, a treia, gura), cărora Roberto Margosi le-a adăugat o a patra maimuțică, rămasă cu ochii holbați la viermuiala facebook-ului de pe ecranul telefonului mobil. Azi, când scriu, e duminică, zi legală de odihnă, dau meritată pauză de refacere și ostenitei minți, așa că închid televizorul, nu deschid radioul, computerul îl folosesc doar pe post de mașină de scris și scot router-ul din priză: gata, am rămas doar cu mine: salutare, umbră veche!

Adevărat, nici asta nu-i chiar comod până la capăt: se-ntâmplă ca, adesea, cu mine însumi să nu fiu de acord, dar ce asurzitoare, și, în același timp, cât de tonică liniște s-a făcut! Am și pentru stresul lecturilor un leac: nu citesc nimic altceva decât câteva pagini din cea mai neutră și insipidă carte cu putință: Mersul trenurilor. Barem am garanția că aici nu-ncap imprecații, solicitări imperative de demisii, acuze încrucișate, Șoșoace, „nucleare” dezumflate, bip-uri sincere și laude grețos-mincinoase. Cu atât mai mult cu cât este un „Mers al trenurilor” din… 1948.

Mai pot prezenta vreun interes trenurile de altădată? Au fost, au fluierat și s-au garat în neant; chiar dacă locomotivele și garniturile rămân pe șine, ființa trenului se mistuie odată cu expirarea „Oficiosului” CFR: alte ore ale parcursului înseamnă alt tren, cu alte trăiri, deci, altă viață… 1948 este anul în care Orwell publica renumita carte „1984”. Cum se vede, autorul a-ntors ultimele două cifre ale lui 1948 pe dos, așa cum, probabil, sugera că și existențele noastre fi-vor dramatic pe dos întoarse – ceea ce s-a și întâmplat cu asupră de măsură. În trenurile anului 1948, la clasa a III-a, îi aflai pe bunicii și părinții noștri. Țara era-n jale: distrusă economic de război, nenorocită de secetă, oropsită prin deciziile noii puteri instalate sub sceptru moscovit, îndatorată până peste poate după un război în care nu i s-a recunoscut cobeligeranța antinazistă, cu liniile ferate din Moldova încă „lărgite” potrivit ecartamentului sovietic, cu bună parte din parcul de locomotive trimis în URSS în contul despăgubirilor de război, cu material rulant, gări și linii  avariate, România încerca să reintre cât de cât într-o oarecare normalitate feroviară.

1948 a fost un an nefast: atunci a fost înființată Securitatea „poporului”, au fost naționalizate întreprinderile, regele Mihai părăsea silit țara, Pătrășcanu era demis, încarcerat, chipurile judecat și apoi executat, s-a dat startul „fenomenului Pitești” –  taman în anul în care ONU adopta Declarația Universală a drepturilor omului! Câtă tristețe nu purtau dintr-un capăt în celălalt al țării trenurile care se încăpățânau să rămână pe șine! „Mersul” din 1948 a fost primul tipărit după război. Românul care, în 1948, voia să ajungă de la București la Craiova pe traseul cel mai scurt, prin Roșiori, se urca în Gara de Nord în acceleratul 105 la ora 22,12 și ajungea în Bănie dimineața la ora 5. 209 km în 7 ore! Cei 20 de km dintre Vama și Moldovița erau parcurși de trenul (singurul!) 5493/5494 în aproape două ore. Patru ore dura drumul de la Iași la Hârlău (tr. 6485/6486), trei ore de la Bârlad la Fălciu (65 km), iar secția Odobești-Burca (23 km de linie  îngustă) era parcursă în trei ceasuri și  jumătate, cu o viteză medie de circa 7 km/oră! Se pare că moșii și strămoșii noștri se grăbeau… mai încet!

Mare parte din trenuri erau cu „steluță”, adică se vor pune în circulație cu ordin special, așa că pagina cu orarele apărea destul de bine garnisită, numai că trenurile cele mai multe erau… fantomă. Tehnică de înșelare a cititorului preluată copios în „Mersurile” de azi, unde trasa aceluiași tren figurează șmecherește, de ornament, de două, dacă nu chiar și de trei ori!... Un astfel de tren rapid, doar cu clasa I, amintire a zilelor bune de altădată, urma să facă legătura directă în 1948 dintre Sinaia (Cazinoul) și Mamaia (plaja, Cazinoul), dar detectându-i-se imediat duhoarea putreziciunii burgheze, n-a circulat niciodată - cu steluță s-a născut, cu steluță a murit. Era în circulație, însă, un personal pe ruta Timișoara-Baziaș, ce trecea zeci de kilometri prin Iugoslavia, și un altul Satu Mare – Sighet, care intra în Ucraina la Halmeu și revenea în România tocmai la Câmpulung pe Tisa! Încă nu exista traversarea munților alături de albia Jiului, nici legătura dintre Salva-Vișeu, dar funcționau sumedenie de linii secundare, astăzi deplin răposate… Cel mai puternic sentiment lăsat de o astfel de lectură neutră: românii, cu tradiție și performanță în universul feroviar, au trudit din greu să revină, în 1948, la oarecare normalitate.

Al doilea: „Mersurile” expirate îți dau totala siguranță că oglindesc realități care n-au cum să se întoarcă în veci de veci. Uitați-le, și… poftiți în vagoane!