Mircea Radu IACOBAN

Petre Steinbach a jucat 18 meciuri în Naționala României, inclusiv în cele de la Campionatul Mondial din Uruguay (1930), când fotbaliștii noștri au călătorit 15 zile cu vaporul pe care erau îmbarcați și parte din adversari, arbitrii, precum și trofeul, Cupa (din aur, argint și lapis-lazuli) „Jules Rimet” – avea să fie furată în 1938 și niciodată regăsită… Nea Petrică (azi ar avea 115 ani!) a jucat ultimul meci în 1938 și a antrenat selecționata României în 1948. Ce mi-a venit cu Steinbach? Cine și de ce să-și mai amintească de el? Uitasem complet vizita pe care mi-a făcut-o la redacția „Junimii” în 1971, deci, acum jumătate de veac, pentru a-mi propune o carte. Editura ieșeană a tipărit mai multe astfel de cărți ale oamenilor de fotbal (Lucescu, Teașcă, Rainea ș.a.), de regulă conținând rememorări, unele strident polemice (Teașcă), altele neutru-nostalgice, în temeiul cărora pot fi reconstituite perioade diverse din istoria fotbalului românesc văzute mai colorat și mai altfel decât din obișnuitul unghi oficial-statistic. Și iată că un coleg de rubrică de la „Monitorul” îmi face o neașteptată surpriză trimițându-mi o cărțulie a lui Steinbach, pe care n-o mai aveam și de care uitasem de mult; nu știu pe unde a găsit-o, oricum, îi mulțumesc. Se pare că, la vremea ei, s-a vândut ca pâinea caldă: tirajul menționat în caseta tehnică pare, azi, incredibil: 17.000 ex.! Titlul explică: „Fotbalul se joacă râzând”. Pare cumva de pe altă lume acum, când încrâncenarea plutește neguroasă peste stadioanele cu tribune goale și în întreaga postată a fotbalului n-am mai zărit un zâmbet adevărat și n-am mai auzit un hohot sănătos de cine știe când. (Ca să nu mai vorbesc de noi, ieșenii, care parc-am avea mortul în casă – numai de hlizeală nu ne arde!) N-ai zice că Steinbach a traversat o perioadă mai veselă și mai dezinhibată – evident, dimpotrivă. Cu toate astea, barem în lumea sportului era mai puțină supărare cronică, lumea știa și să râdă, gluma, inclusiv farsa, erau ținute la loc de cinste. Unde s-au mistuit? De ce atâta încruntare acum? Mi-aș îngădui să propun o explicație: fiindcă, în zilele noastre, în fotbal se-nvârt prea mulți bani. Iar ochiul dracului învrăjbește! Steinbach și echipa s-au putut îmbarca în 1930 numai după ce regele Carol II personal a vorbit cu fiecare dintre patronii la care erau angajați fotbaliștii, rugându-i să garanteze păstrarea locurilor de muncă după întoarcerea fotbaliatorilor de peste ocean. Doi patroni n-au acceptat, drept pentru care jucătorii cu pricina au rămas acasă… Alte vremuri! O fi având dreptate nea Petrică atunci când, în prefață, scrie „Gluma, voioșia spontană, vorbele de duh, descrețesc fruntea și constituie stimulente reale înaintea grelelor încercări de pe gazon” – numai că în zilele noastre, „stimulentele reale” sunt altele și… pur și simplu nu ne mai arde de glume! Dar să ne întoarcem la zâmbetele lui Steinbach: un antrenor îl pune pe centrul înaintaș să exerseze loviturile de la 11 m. și elevul trage numai afară. Nemulțumit, antrenorul îi ia locul la punctul cu var și… șutează tot afară. Explică doct: „vezi, așa tragi tu.” Mingea următoare izbutește s-o trimită în poartă: „vezi, așa trag eu, așa se trage!”… Într-un meci din ploioasa Anglie, a coborât o ceață totală, nu se mai vedea la un metru și jocul a fost oprit – numai că unul dintre portari n-a aflat, de văzut n-a avut cum să vadă și… a fost găsit între buturi după trei sferturi de ceas! Steinbach comentează: precum Stan și Bran, care n-au băgat de seamă că se terminase războiul și au rămas în tranșee încă 20 de ani (la vremea aceea încă nu se aflase despre soldații japonezi uitați în junglă…) Celebrul Wittacker a vrut să se facă polițist, a trecut toate probele, dar la înălțimea proprie i-au lipsit doi centimetri pentru a atinge baremul, așa că a fost respins. Și a ajuns marele antrenor: 25 de ani la „Arsenal”! Meci în 1947: I.T.Arad - F.C. Ploiești. Scor astronomic: 11-0. „Cum de ați mâncat asemenea bătaie?” – este chestionat antrenorul Malița. Răspuns: „Ne-a demoralizat arbitrul, golul al zecelea a fost din ofsaid.” Antrenorul Lowenfeld (CFR Timișoara), în vestiar, anunța formația și a ajuns până la extrema dreaptă, când a fost chemat la președintele Clubului. La întoarcerea în cabină, se adresează jucătorilor: „Băieți, eu am anunțat formația până la linia de atac. Restul vi-l comunică noul antrenor” (Lowenfeld tocmai fusese dat afară!). Iată și o listă (reală!) de nume proprii din fotbalul românesc al acelor ani: Gâlceavă, Adormitu, Făcălețu, Iapăscurtă, Clondir, Găinaru, Haimana, Sârmă, Pocitu (în zilele noastre: Rață, Cârnaț ș.a.m.d.). Antrenorul G. Teodorescu prezintă spre decontare la contabilitatea clubului nota de plată a unei mese comune. Contabilul refuză să ia în calcul suma reprezentând cheltuiala la capitolul „vin”. Antrenorul revine cu aceeași notă, corectată: „vin” devenise…„vinete”. S-a aprobat!

Și tot așa înainte pe aproape 200 de pagini. Oamenii știau să râdă! Oare va mai reveni zâmbetul pe fața fotbalului nostru?