Mircea Radu IACOBAN

Acum, când monotona raportare cotidiană a deceselor este percepută la modul sec-contabil și tratată drept simplă cifră comparativă în amara ecuație ieri-azi (a = i2), despre moarte începe să se vorbească fără cine știe ce implicare emoțională, cu detașarea obișnuinței; nu se mai practică măcar respectuoasa coborâre a vocii la avertizarea că vei primi o veste proastă! Drept pentru care m-au surprins hohotele de plâns printre care, la telefon, un condeier sucevean s-a năpustit să mă înștiințeze despre moartea scriitorului basarabean Nicolae Dabija. Trist, mor unioniștii, ideea unirii îmbătrânește, principalul triunghi al rezistenței istorice, Vieru-Dabija-Cimpoi, a mai rămas rezemat într-un singur punct de sprijin – dar iată că empatia, respectul, prețuirea pentru cei ce-s „de-o mamă, de-o făptură și de-o samă” nu dau semne că s-ar stinge vreodată. Fie și barem atât! Aflăm aproape imediat veștile cernite de peste Prut, dar despre toate plecările definitive ale românilor din lumea largă cine să țină seamă? Drama desțărării dospește în subconștientul emigrantului chiar și în cazul celui mai fericit destin împlinit peste oceane, rămânând să dăinuie umbra și urma acelui mirific „acasă”. Începe să prindă din nou contur când, de regulă, e prea târziu… O prietenă profesoară stabilită în USA acum aproape trei decenii, apăsată de ani și fără certitudinea că va mai vedea curând România, mi-a trimis ceva mai demult o scrisoare total neașteptată, extrem de interesantă prin vestea ce a purtat-o, dar și revelatoare pentru consistența semnificativă a zațului amintirilor. Reamintesc esențialul. Iată scrisoarea:

   „Vă trimit un cântec de-al lui Johnny Hallyday din 1970, de care n-am auzit niciodată. Și mă tem că nici în România nu-i cunoscut, deși-i profund... românesc, vorbind despre drama unui emigrant de la noi. Cred că, melodic, are la bază un cântec popular din Maramureș. În textura orchestrală sunt folosite instrumente românești. Ce face naiul în introducere... o doină sfâșietoare! M-a impresionat și m-a intrigat: cum o fi apărut cântecul ăsta? Sunt câteva decenii de când îl interpreta Johnny. Era la modă, pe atunci, proaspăt revelatul folclor românesc, mai ales în Franța. Ansambluri folclorice din Vrancea, Oaș, Bucovina, Teleorman, Oltenia, Dobrogea, cucereau festivalurile folclorice din Europa și din zări mai îndepărtate. Ia românească se purta pe tot globul (mișcarea power-flower). Vezi Marie Laforet la Cerbul de Aur, precum și ținuta altor vedete. Maria Tănase luase prestigiosul premiu Charles Corr în Elveția, cu un disc (bilingv!) cuprinzând cântece populare românești. În Olanda se declanșase o adevărată... epidemie, ca și în Elveția: cluburi cu dansuri și cântece de-ale noastre, prezentate în costume populare românești. Cooperația meșteșugărească exporta ii din borangic, ilice, costume populare, trăistuțe... Mi-aduc aminte (eram în România pe atunci) că, în „Albumul duminical” a apărut o formație din Elveția. Se numea „Frunza verde” și întreprindea turnee prin toată lumea cu un program de cântece și dansuri românești... fără picior de român în formație! Ridicau sălile în picioare! Naiul se învăța la o școală specială din Amsterdam. Zamfir cucerise mapamondul...

   Cântecul (nu-i cunosc titlul) evocă drama unui român plecat peste ocean, care „a pierdut lupta” și, pentru el, „acum e prea târziu”. Nu știu cine este autorul textului – poate un emigrant român, poate chiar Hallyday.

Iată textul, tradus „alb” din franceză: „Când eram copil / Trăiam foarte departe / Într-o țară română / Albă și albastră. // Atunci când visam / Vedeam întotdeauna / O fată cu ochii / Gri-albaștri. // Dar viața s-a schimbat / Pulverizând / Sub loviturile ei grele / Visurile mele de copil / Am pierdut bătălia / Până în pragul decăderii. // Am fugit atunci / Către alte țări / Am apucat-o pe drumuri / Interzise. // Eu sunt românul / Am venit de departe / Am căutat pretutindeni / Ca un nebun // Dar viața s-a schimbat / Pulverizând  Sub loviturile ei grele / Visurile din copilărie / Am pierdut lupta / Până în pragul prăbușirii. // Copile, uite / Îți întind mâinile mele / Dar e prea târziu. / Mult prea târziu. // Te-am căutat atâta / Încă din copilărie / Dar ceasul norocului meu / A trecut.”

Nu întâmplător acest cântec al desțărării românului „venit de departe”! Hallyday, cel care adunase un milion de spectatori când a concertat la Turnul Eiffel și „intra în scenă” sărind dintr-un elicopter pe Parc des Princes, zeul neîncoronat al rock and roll-ului, a „avut ochi” să intuiască o dramă care încă nu căpătase proporțiile de acum: risipirea românilor în cele patru vânturi.