Mircea Radu IACOBAN

„Ai noștri tineri” se străduiesc programatic să coboare în derizoriu istoria propriului lor neam! Pe net circulă, cu sumedenie de accesări, „Scrisoarea unui elev de liceu” care declară că s-a săturat să învețe „o istorie coafată” și trage un semnal de alarmă deoarece, prin „manifestări adulatorii”, personajele istorice sunt „glorificate în manualele de istorie” din pricina lumescului motiv că „oamenii caută să se mintă în privința propriei lor micimi.” Dacă, prin esența celor ce spune, scrisoarea poate fi legitim atribuită gândirii unei vârste necoapte, stilul, dimpotrivă, atestă un condei matur și exersat, așa că s-ar putea să avem de a face cu o măruntă contrafacere – nici prima de acest soi și, cu siguranță, nici ultima. I se cuvine ceva atenție, mai întâi pentru că, în siajul industriosului Boia, face pârtie pe net, adunând mii de accesări, multe aprobatoare și admirative, altele, e drept, mai puține, de-a dreptul scandalizate. Apoi, fiindcă demonstrează nu numai o cunoaștere beteagă a istoriei neamului, ci, mai grav, a sensurilor și temeiurilor ei majore. De altfel, practică și cea mai păguboasă „metodă” de cercetare și interpretare cu putință, în temeiul căreia atât evenimentele de odinioară, cât și creionarea portretisticii veacurilor trecute se fac în subordonată conformitate cu criteriile de acum! Regretabilă incapacitate de înțelegere a fenomenului în sine, adusă la nivelul cel mai de jos cu putință! Adevărat, pe harta Europei suntem mici, dar tocmai această realitate a putut aduce faptele de arme românești până în pragul mitizării! Personajul cel mai contestat este, desigur, Ștefan cel Mare, a cărui sanctificare și eu o consider inutilă și neavenită – fie și pentru că n-a respectat mai nici una dintre regulile sanctificării stabilite de B.O.R. Oricum, în popor i se spunea cel Sfânt, dar unde-i regulă, nu încape tocmeală. Cale lungă de aici și până la bagatelizarea tuturor bătăliile voievodului cu turcii: „Ce afacere a mai fost și asta, din moment ce la final tot el pierdea?” (plătind bir, adică). A trata zbaterile acestui neam, aflat între trei imperii hulpave, pentru a izbuti să rămână în istorie, la nivel de „afacere” n-aș zice că arată  „micimea” românilor, cât, cu siguranță, pe cea a autorului! Să-i zicem doar „afacere” faptului că n-am ajuns, asemenea bulgarilor și ungurilor, pașalâcuri turcești? Dar ce ar fi de spus despre alte înfruntări ale voievodului de la Suceava? O fi auzit „liceanul” despre bătălia de la Baia (1467), când 12.000 de moldoveni ai lui Ștefan au învins și fugărit pe cei 40.000 de oșteni unguri ai lui Matei Corvin? Asta, ce fel de „afacere” să fi fost? O trecem la profit, sau la pagubă? Se pare că nici cu Mihai Viteazul nu-i în regulă: „de unde se știe cu certitudine intenția lui de a crea un stat românesc? Unde și când și-a exprimat această dorință?” Adevărat, viciu de formă. Explicabil și scuzabil și pentru că, la 1600, nu exista Monitorul Oficial… Mai departe, o adevărată enormitate, născută dintr-o mlăștinoasă incultură… enciclopedică, este formulată „în treacăt”: „Să nu uităm că identitatea noastră națională sub tutela cuvântului «român»s-a cristalizat după Mica Unire din 1859” Măi băiete, pune mâna pe carte, nu lansa în circulație astfel de enormități dacă habar n-ai despre ceea ce-i identitatea națională! Una-i sentimentul național al identității, alta-i naționalitatea! Acum aproape jumătate de veac, în 1973, am publicat la „Junimea” cercetarea lui Vasile Arvinte intitulată „Român, românesc, România”. S-a re-tipărit apoi, după 1989, de nu știu câte ori la alte edituri. Carte din care se poate lesne vedea că termenul „România” a avut nevoie de o fixare politică statală, cum s-a întâmplat și la case mai mari în Europa, dar identitatea românească a neamului trăitor la Carpați și Dunăre vine de mult mai departe, câtă vreme o invoca firesc Ștefan cel Mare în Hrisovul din 1489, „Cazania” lui Varlaam (1643) se intitula „Carte românească de învățătură”, Dosoftei vorbea la 1679 despre „toată seminția românească”, Cantemir scria în 1710 „Hronicul romano moldo-vlahilor”, în Letopisețul lui Miron Costin se menționează că „numele acesta despre care scriem, a neamului țărilor acestora, numele mai vechi iaste români” (1780) ș.a.m.d. Inexistența unor state românești până în veacul XIV nu înseamnă că n-a existat românime! Numai că liceanul „dorește să demitizeze cuvântul istorie”. Cuvântul n-are cum fi demitizat fiindcă, în sine, nu-i purtător de mit. Mitizarea, ca fenomen cu existență reală, a funcționat excesiv și încă mai funcționează nu numai la noi. Poate și trebuie să fie temperată și adusă între limite rezonabile, chiar până la anihilare, dar numai printr-o abordare echilibrată, fără teribilisme juvenile și, mai ales, în deplină cunoaștere a istoriei. Uitați-vă ce se aberații produc „demitizările” aiuristice din SUA!