Mircea Radu IACOBAN

Printre aniversările trecute cu vederea ori comentate mai mult între specialiștii domeniului, se înscrie și cifra entuziast de rotundă 500 – atâta amar de ani împlinind Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung! A fost scrisă în 1521 și-i considerată cel mai vechi document păstrat în limba română. Ceea ce, evident, nu înseamnă că altul mai vechi nu s-ar putea descoperi cine știe unde și când, fiindcă limba românească din epistola lui Neacșu atestă un respectabil nivel de utilizare anterioară și, la data fixării ei în scris, pare a fi matură și deplin formată – spre a-și păstra făptura, în linii mari, până-n zilele noastre! Semnificativ: cele mai vechi documente similare ale altor limbi, franceza, italiana („Jurămintele de la Strassburg”, „Cartea Capuană”) atestă o limbă mult mai îndepărtată față de vorbirea actuală decât româna de la 1521 comparată cu aceea a veacului XXI. Și pare-se că s-au descoperit monumente de limbă română, poate, mai vechi – dar rămâne de stabilit cu exactitate data apariției. Ar fi vorba în primul rând despre „Codicele („Zbornicul”) de la Ieud”, creditat cu calitatea de a fi cea mai veche carte religioasă românească: manuscrisul ar fi datând din 1364. Spectaculos! Cu aproape două secole mai bătrân decât Scrisoarea trimisă de Neacșu lui Johannes Benkner la Brașov! Manuscrisul a fost găsit în podul bisericii din Ieud în 1921 și poartă pe prima pagină, ca presupusă dată a apariției, anul 6900 (interpretare posibilă: 1391-1392). La întâlnirea cu fiii satului, primarul din Ieud a anunțat că va iniția și susține un proiect a cărui țintă finală nu-i alta decât validarea priorității „Zbornicului” în istoria atestării limbii române. Greu de crezut că diligențele unei primării, oricât ar „mobiliza comunitatea științifică și academică”, vor putea determina școala să detroneze Scrisoarea lui Neacșu de pe locul I al martorilor vechimii limbii ce-o vorbim, spre a așeza în loc un document cu apariție incert situată în timp. Academicienii Bianu, Rosetti, P.P. Panaitescu consideră că datarea reală ar trebui așezată între 1560-1580, iar cercetări mai recente vorbesc despre 1620-1621, ani în care, aproape cu siguranță, hârtia cărții era fabricată la „moara” poloneză de la Mniszek. Oricum, puținătatea documentelor scrise cu durere o va explica, peste un veac, Miron Costin: „Ce sosiră aceste cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji și de suspinuri”. Revenind la epistola negustorului Neacșu Lupu, descoperită de arhivistul brașovean Friedrich Wilhelm Stenner în 1894 și imediat preluată în studiu de Iorga: Neacșu informa despre concentrări de trupe și manevre ale turcilor în pregătirea campaniei de cucerire a Ungariei (1525). Extrem de importantă rămâne „latinitatea slovei”. Cercetătorii au stabilit că 92,31% din text aparține fondului latin, cu o frecvență absolută de 89,47. Argument al „statorniciei” limbii noastre prin veac: nu-i nevoie de nici un glosar pentru citirea scrisorii din 1521! Iar 67 de cuvinte latine pot fi astăzi identificare și în alte 7 limbi neolatine. Reproduc câteva propoziții: „I pak să știi Domnia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ceale corăbii ce știi și domnia pre Dunăre în sus. Ipak că bagă den toate orașele câte 50 de omini să fie de ajutor în corăbii. I pak să știi cumu se-au prins nește meșteri den Țarigrad cum vor să treacă ceale corăbii la locul acela strâmtu de care știi și domnia ta (…) I pak spui domniei tale ca mai marele miu, de ce am înțeles eu. Eu spui domniei tale iar domnia ta ești înțelept și aceste cuvinte să ții domnia ta la tine, să nu știe umini mulți și domniile voastre să vă păziți cum știți mai bine.” Cel avertizat, burgmeisterul Brașovului, Benkner, a fost un prieten al culturii și tiparului – Coresi îl pomenește în predoslovia „Evangheliarului” din 1560. Consemnând împlinirea celor 500 de ani ai „Scrisorii lui Neacșu”, mă-ntorc la zicerea lui Grigore Vieru: „Două lucruri pe lumea asta am întâlnit zidite cu adevărat până la capăt: Biblia și limba română.”

  Și teamă mi-e că irosim zi de zi truda strămoșilor: lăsăm limba vechilor cazanii în grija nimănui și validăm academic năstrușnicii ale uzului incult. Dacă nici ministrul școlilor nu știe că există un feminin al numeralului 12, că utilizarea otova a oribilului „ca și” e-un semn de crasă incultură, ce pretenții să mai avem la restul nației?