Mircea Radu IACOBAN

Andrei Șerban și Matei Vișniec, două nume rezonante în lumea teatrului, dialoghează pe teme extrem de interesante, și în egală măsură îngrijorătoare, pe tema „mutațiile politice și culturale ale prezentului” – cum prefațează  convorbirea Radio France International. Rădăuțeanul Vișniec, pe care am izbutit să-l debutez scenic cândva în pofida faptului că era interzis („transfug”!), și numele căruia îl poartă acum Teatrul din Suceava, propune cunoscutului regizor, profesor la Columbia University, câteva subiecte stimulatoare și incitante, surprinzătoare chiar, pur și simplu de nebănuit doar cu un an-doi înainte. Regret că spațiul rubricii nu-mi îngăduie decât reproducerea câtorva fragmente din  această memorabilă convorbire.

M.R.I.

Vișniec: Cum s-a schimbat America?  

Andrei Șerban: Libertatea de expresie, primul amendament din Constituție, este deja îngrădit (…) Iată ce a devenit America azi! Cine ar fi prezis? Dar revin la ideea curentului Cancel Culture în universități – cultura care anulează, în română. Așa ar fi? Ești scos din societate dacă nu ești de acord cu ideile comitetelor neo-bolșevice formate în universități!

Matei Vişniec: Da, anularea persoanelor, anularea carierelor, a personalităților.

Andrei Șerban: Ești anulat. Ești exclus. Ești pus la zid și umilit prin rețelele sociale care au puterea să distrugă oricând pe oricine. Ești scos din societate dacă nu ești de acord cu ideile comitetelor neo-bolșevice formate în universități. Mulți studenți se simt intimidați. Încep să se teamă să vorbească sau să pună întrebări. Oricine are idei care nu sunt acceptate e în pericol să fie expus și, dacă nu se conformează, poate fi eliminat. Campusurile universitare erau o arenă liberă când am ajuns în America (în urmă cu 50 de ani, n.m.), o arenă cu adevărat democratică de discuție, care încuraja duelul de opinii critice, se combăteau perspective diverse, opuse chiar. Astăzi dominant e disprețul față de oricine nu aderă la linia „corectă”. Pentru tinerii veniți să studieze e o atmosferă care creează confuzie totală. Ce modele sunt de urmat? În loc să vină la școală să învețe carte, sunt îndrumați să protesteze. E o situație cu totul nouă, care nu știu unde va duce.

Matei Vişniec: În Europa există mai mult decât ecouri, există un fel de siderație față de aceste curente care vin din Statele Unite. Ele se infiltrează ușor, în unele universități franceze, de exemplu. Apar aici aproape în fiecare zi articole denunţând faptul că uneori lupta împotriva rasismului ia forme rasiste. Ciudat cum America, de unde ne-au venit atâtea lucruri bune și care a fost apărătoarea democrației și a libertăților, ne trimite acum curente ideologice operând un fel de spălare pe creier. De pildă, în ianuarie, am avut știrea că Disney a retras din grila pentru copii trei filme de desene animate,Peter Pan, Dumbo și Pisicile aristocrate,pentru că nu „corespund” unor criterii noi de educație. Nu trăim oare o scufundare în teatrul absurdului, dar într-un teatru planetar al absurdului?

Andrei Șerban: E adevărat. E tragi-comic. Este o cumplită încoronare a principiului că cei care nu sunt cu noi trebuie distruși. Mie îmi amintește de anii 1948-1952 în România, cei mai cumpliți ani (…) Râdem, dar nu râdem. Aceleași lozinci revin.

Matei Vişniec: O purificare culturală a și început. Sunt contestate nume importante, Shakespeare, Beethoven, cultura care a fost creată în Europa ca fiind o cultură „albă”(…) Ce mai poate face astăzi artistul pentru a se opune acestui tip de presiune? În România, în țările comuniste a existat pe vremuri o rezistență culturală. Cum se organizează ea în Statele Unite? Am observat că sunt și universitari care reacționează împotriva a ceea ce numim „cancel culture”. Simțiți totuși că se structurează reacția de rezistență?

Andrei Șerban: Nu e deloc clară opoziția și nici pe planul artei nu e deloc o atitudine clară a artiștilor. Simt un aer de nebuloasă finală a lumii pe care o știam. Cum spunea Andrei Pleșu, „Cred că e vorba de o mutație. Nu doar de o mutație a virusului, ci de o mutație spirituală. Când nimic nu va mai semăna cu nimic. Diagnosticul meu e transformarea gândirii în ideologie”. Da, ideologiile sunt un fel de fast food al gândirii, dar și al artei. Am impresia că teatrul, chiar înainte de criza globală, era într-o criză a sa, o criză provocată de invazia ideologiilor. În loc să ne deschidem spre stele ca să înțelegem ceva despre prezența noastră pe pământ, ne deschidem din ce în ce mai mult spre ideologii, fie de stânga, fie de dreapta, cu extremele lor. Curentele ideologice dominante azi ascund de fapt o ambiție perversă de putere. Din păcate și teatrul a fost politizat într-un fel în care eu personal nu mă regăsesc. Sper totuși că după ce aceasta molimă ne va părăsi, nimic nu va mai semăna cu nimic și că totul va fi bine!