Un singur avantaj la vreme de pandemie: mă bărbieresc mai rar (că tot nu se vede din pricina măștii). În rest, doar necazuri, frustrări, renunțări. Mari, mici, suportabile, insuportabile, nu le mai înșir, că toată lumea le știe și le îndură. Am o amărăciune în plus: pandemia mi-a răpit în bună măsură șahul. Mai mergeam de ici-colo, pe la câte un prieten, și încingeam meciuri făr-de spectatori, unele de-a dreptul crâncene, încheiate când dădeau zorii, mai căscam gura la jocul altora, dar baza relației cu șahul o constituia întâlnirile bi-săptămânale cu un adversar tradițional, înfruntările noastre datând fără nici o întrerupere de circa 14 ani! A îmbătrânit și el, a avut niscaiva probleme de sănătate, așa că s-a hotărât să ia toate regulile sanitare cât se poate de în serios: deocamdată, nu mai iese din casă, nu primește vizite, cred că și doarme cu mască. Se arată dispus să reluăm competiția la primăvară și-n aer liber, cu distanțare și piesele dezinfectate. Până atunci, ce să fac, patima-i, patimă – joc, de-o vreme, cu computerul. Mă bate fără milă, fără rușine și fără haz. E-o fiară. Mai poate fi substituit adversarul în vreun sport cu cip-urile și tranzistorii computerelor? Nu, în nici unul. Ceea ce ar putea duce la concluzia că șahul nu-i chiar sport. Dar, la urma urmei, o astfel de discuție nu duce nicăieri. Șahul a fost și este o bucurie dăruită omenirii de indieni încă de prin veacul al XV-lea înainte de Hristos. De atunci, adică, de două milenii și jumătate, n-a îmbătrânit, nu s-a demonetizat, nu i s-au schimbat regulile și nimeni nu și-a propus să-l îmbunătățească în vreun fel, darămite să-l... reformeze. A rămas așa cum îl știm – dovadă că-i una dintre descoperirile fundamentale ale inteligenței umane, cum ar fi roata, de pildă. Jos pălăria în fața indienilor care l-au izvodit!...
În părțile Moldovei, șahul s-a aflat totdeauna la mare cinste. Se zice că, la sfârșitul secolului XVIII, în saloanele Casei Roznovanu, îl juca îndârjit și cneazul Potemkin, în compania grațioasei (și infidelei) soții a ambasadorului Poloniei, cu boierii moldoveni pe post de chibiți. Cică – mai spun amintirile unor călători străini – prea cinstitele fețe boierești mai degrabă se prefăceau a ști despre ce-i vorba, spre a fi pe placul prea înaltului oaspete (care, tot „uitând” să plece din Iași, a trebuit să se întoarcă la Nikolaev în raclă). Au repus șahul în drepturi scriitorii, în frunte cu Sadoveanu, care a și diriguit, o vreme, ca președinte, destinele federației cu pătrățele. În zilele noastre, practicanții sunt împărțiți, nu-i așa, în profesioniști și amatori. Cum nu putem aspira la un locșor în tabăra super-instruită a profesioniștilor, notăm aici câte ceva despre noi, cei care jucăm din pură plăcere, la modul empiric, re-descoperind, pas cu pas, focul, busola, praful de pușcă, America...
Printre scriitori, au fost și sunt câțiva șahiști în toată puterea cuvântului. Mulți dintre confrați și-au luat piesele cu ei și mută dincolo de nori: Ioanid Romanescu, Stelian Baboi, Virgil Cuțitaru, Ion Puha de la Iași, Alexandru Căprariu, de la Cluj, Laurențiu Ulici (nu uit că era pricinos și cerea să se dea mișcările înapoi!) și Ion Hobană de la București – acesta din urmă, chiar un domn al șahului: indiferent de rezultat, unde și cu cine juca, la sfârșitul partidei se ridica ceremonios și strângea mâna adversarului. Dintre combatanții rămași pe poziții, joacă excelent D.R. Popescu. Și… nu prea mai are cu cine! Partidele scriitorilor merită ori nu să le urmărești cu sufletul la gură, dar dialogurile combatanților sunt delicioase și... de neuitat. Cu un deceniu în urmă, subsemnatul muta îndârjit lemnele de două-trei ori pe săptămână cu vecinul său, care, dacă pierdea un pion, parcă apuca sfârșitul lumii (drept pentru care muta din an în Paște). Odată, la mare, chibița D.R. Popescu. Văzând că adversarul meu, același Costache, nu mută și nu mută, iar seria se sfârșise, bagajele erau clădărite în hol, nevestele așteptau la recepție și trenul fluiera în gară, n-a avut încotro și ne-a lăsat în plata Domnului. De anul nou, D.R. mi-a trimis cuvenita felicitare, cu următorul post-scriptum:Ce mai face Costache, a mutat pionul de as-vară?
Dincolo de toate, șahul îl joacă și regii, și pușcăriașii. Nu-l pot deturna arbitrii, partidele, referendumurile, politicalele. La urma urmei, nici pandemiile. Cvasi-infinitul combinațiilor e-un avertisment și o chemare pentru a înțelege colosala nelimitare a lumii în care trăim și a posibilităților de investigare proprii inteligenței umane. E bucuria pe care nu ne-o poate lua nimeni. N-are decât să-și facă de cap Covid-ul, să tot crească prețul gigacaloriei, să salte mereu costul benzinei, să ne copleșească orice necazuri, deschiderea rămâne aceeași: E2 – E4.