Mircea Radu IACOBAN

Dacă tot am vorbit despre scandaloasa închidere (cu Poliția!) a Muzeului CFR, și  ne aflăm în Anul European al Căilor Ferate, parcă s-ar cuveni adăugate câteva considerente cu caracter general privitoare la însăși condiția unui muzeu al drumului de fier, așa cum este înțeleasă pretutindeni în lume – mai  puțin, din păcate, în România. (Apropo: atrag atenția onor Ministerului Culturii asupra faptului foarte alarmant că, pe internet, este postat programul de vizitare al unui Muzeu particular CFR la Jimbolia; cu siguranță, n-are curator, n-are restaurator, trebuie grabnic trimisă Poliția să-l închidă!)

Una dintre cele mai prețioase piese expuse în Muzeul Național de Istorie Americană, adevărată mândrie națională, este locomotiva „John Bull”, construită în 1831. Restaurată și repusă în funcțiune în 1981 (după 150 de ani!) este cea mai veche locomotivă cu aburi funcțională din lume și, din când în când, americanii o „scot pe șine” și o pun la lucru în totala admirație a celor ce știu că lumea n-a început și nici nu se termină cu noi… Înțeles ca „o autoritate vie, indispensabilă pentru societate”, muzeul CFR, reprezentant al unei ipostaze a mișcării, n-are cum să se rezume la o expunere statică și încremenită. Fapt de care majoritatea unor astfel de instituții din lumea largă ține seama și oferă vizitatorului posibilitatea să  vadă în funcțiune material rulant de altădată; sumedenie de super-scenic railway atrag pretutindeni milioane de vizitatori. La noi, așa-zisele „muzee de locomotive” de la Reșița și Sibiu nu-s altceva decât depozite muzeologice și nimic altceva.

Știți câte instituții muzeale în toată puterea cuvântului, cu tematică feroviară, funcționează astăzi în SUA? Nu mai puțin de 159! În Suedia sunt 21, în Marea Britanie 30, în Belgia 5, în Israel și în Taiwan câte 6, în India 14, în Canada 16, în Germania 35, în Cehia 4, în Polonia 8, în Turcia 7, în Olanda 9, în Ungaria 3. Până și în Bulgaria (la Ruse, unde-i expus inclusiv trenul privat la Țarului Ferdinand), Kenya, Zambia ș.a.m.d. pot fi vizitate muzee feroviare în toată puterea cuvântului, cu demonstrații „live”. Noi n-avem nici unul, iar cel care ținea locul de Muzeu CFR în Capitală, și așa nereprezentativ, l-a închis Poliția! Nu că n-am avea ce expune; dimpotrivă, dimpotrivă! Chiar dacă ne-am bătut joc de istoria CFR trimițând la topit (ori vânzând „afară”) exemplare extrem de valoroase în special de locomotive, încă mai avem, risipite și abandonate, mașini care se cuvin cu  precădere salvate. Zilele trecute urmăream pe net imagini de la grădina zoologică Henry Doorly Zoo, Omaha, NE, unde, de la un sector la altul, vizitatorii sunt transportați cu un trenuleț remorcat de o locomotivă cu aburi de linie îngustă. Fulgurant, ceva mi s-a părut familiar; făcând un stop-cadru, surpriza surprizelor: administratorii grădinii au păstrat plăcuțele de pe cabina mecanicului și se poate citi mai întâi CFR, apoi seria locomotivei, 395.104, și duioasa precizare „iuțeala maximă 30 km. la oră”. Din acest tip de locomotivă nu știu să se fi păstrat vreun exemplar la noi – ca și din atâtea altele. Noroc că le păstrează alții, în inima Americii!

Mai știe cineva că, în Țara Dornelor, a funcționat în anii Primului Război Mondial cel mai curios și năstrușnic tren electric din lume, care, când se plictisea de șine, o lua pe șosea? N-ar merita refăcut barem în miniatură? Două episoade din experiența proprie: cu vreo 40 de ani în urmă am zărit, din mersul trenului, o locomotivă ciudată, abandonată într-un cotlon al Depoului Bârlad. Revenind, am constatat că era utilizată ca furnizor fix de abur în depou. O mașină extrem de rară, complet uitată de istorie: avea un al doilea mecanism motor, pentru angrenarea pe linia dințată de altădată dintre Sarmisegetuza și Bouțari. Am scris două pagini în revista „Flacăra” lui Păunescu, locomotiva atât de rară a fost adusă și expusă într-un cartier al Iașului (că Muzeu, de unde?). În câteva săptămâni, n-au rămas decât roțile: hoții de fier vechi au tăiat cu aparatul de sudură până și fremul gros de 4 cm!

În primii ani de după revoluție m-am înscris într-o audiență la ministrul Transporturilor de atunci, Traian Băsescu. Voiam să-l atenționez în legătură cu trenurile București-Chișinău, operate de personal din Republica Moldova. Nu numai că erau ultraaglomerate, dar degeaba luai bilet și tichet la vagonul de dormit, pentru că însoțitorul îți trântea ușa-n nas („ocupat, avem grup”); rămâneai pe peron, iar dumnealui vindea locul a doua oară. Dl ministru (care, nu știu de ce, tot timpul mi s-a adresat cu „domnule Ioanițoaia”…) m-a lămurit că, asemenea vapoarelor, trenul basarabean se afla sub pavilion străin și nu se poate implica. Între timp, situația s-a remediat de la sine: din toate trenurile către Basarabia am rămas cu unul singur, care circulă aproape gol doar trei zile pe săptămână, și cu un automotor de la Iași, tot trei zile din șapte, în vreme ce cu destinații către Ungaria avem 16 perechi de trenuri zilnic. Am profitat de prilej să-i vorbesc ministrului despre necesitatea amenajării unui adevărat Muzeu CFR și i-am propus liniile pe care se parcau vagoanele Pafd (pentru pușcăriași) dintre gara Basarab și Giulești. „Domnule Ioanițoaia, n-avem destule linii libere.”

Așa-i, atunci nu prea erau; acum, după amorțirea CFR, ajunsă aproape în întregime muzeu, s-ar găsi din belșug în triajele pustii. Dar, deocamdată, mai preocupați suntem să închidem muzeele CFR…