Mircea Radu IACOBAN

Absolut incredibil! 2021 este declarat „Anul european al căilor ferate”; cum credeți că a înțeles să-l marcheze România? Trimițând Poliția (!) să închidă Muzeul CFR din București, singura instituție de profil din țară dedicată istoriei Căilor Ferate Române (la Reșița ori Sibiu nu-s decât colecții de locomotive)!! Iată cum sună comunicatul oficial: „Pe data de 7 ianuarie 2021, o comisie formată din angajați ai IGPR (Poliția, adică – n.m.), reprezentanți ai Ministerului Culturii, ai Direcției pentru Cultură a Municipiului București și experți acreditați de Ministerul Culturii a mers la Centrul Național de Calificare și Instruire Feroviară CENAFER – Muzeul CFR din Calea Griviței nr. 193 B, București” și, constatând că „urmare a verificărilor efectuate la fața locului, nu au fost identificate documente privind înființarea și acreditarea instituției muzeale Muzeul CFR”, a decis aplicarea unei amenzi zdravene, după care Muzeul n-a avut altceva de făcut decât să-și pună lacăt pe ușă. În anul European al Căilor Ferate! Faptul că un Muzeu a fost închis cu Poliția va rămâne, probabil, înscris cu literă mare și bold în istoria culturală a românilor! Se prevenea poate o reacție violentă a celor trei ingineri care alcătuiesc personalul Muzeului, o evadare a vreunui semafor din patrimoniu, vreo auto-incendiere (că tot e la ordinea zilei focul!) protestatară? Principalul reproș, „Muzeul nu este acreditat” rămâne cel puțin discutabil: pe vremea înființării lui (l-a inaugurat regele Carol în 1939, când s-au aniversat 70 de ani de la plecarea primului tren din Gara de Nord) nu exista instituția acreditării, iar Muzeul funcționează de mai bine de opt decenii fără să-i ceară nimeni acte de identitate! Poartă vina că-i unul dintre cele mai bătrâne muzee din țară: va fi având Voronețul act de naștere și acreditare conforme cu uzanțele de azi? Poate că da, se va fi îngrijit Biserica de lumeștile cotloane birocratice, calea ferată însă, care a vegheat asupra acestei instituții departamentale, asigurându-i funcționarea atâta amar de vreme, a întâmpinat doar piedici și a avut de înfruntat adevărate dezastre. În 1944 Muzeul a fost distrus de bombardamente, în 1991, când s-a construit stația de metrou Gara de Nord, a trebuit să se despartă de cel mai important exponat, locomotiva „Călugăreni”, exilată într-o remiză la Mogoșoaia, după care a urmat sinistra decizie a Curții de conturi, care a stabilit ca locomotivele de epocă, acele câteva câte au mai fost păstrate, să poată fi garate pe liniile de garaj din depouri… doar dacă se plătește chirie (probabil, de către Muzeu) și încă retroactiv, cu multe decenii în urmă! Suma era astronomică! Drept pentru care au fost trimise în cele patru vânturi și așa s-au zburătăcit piese de muzeu de inestimabilă valoare; de remarcat că în colecții muzeistice din străinătate sunt expuse locomotive cumpărate în acest scop din România, în vreme ce surate de-ale lor din aceeași serie ruginesc nevăzute și neștiute undeva, prin gări anonime de pe Valea Oltului, ferindu-se pudic de ochii Curții de conturi Ca să nu mai vorbim despre faptul că din cele mai valoroase vechi serii de locomotive nu s-a păstrat barem un exemplar, toate fiind trimise cinic la topit! Cât despre acreditare: marea culpă ar fi aceea că Muzeul nu posedă legiuitul personal de specialitate, adică muzeograf, curator, restaurator. Situația îmi amintește de povestea profesorului ieșean Simenschi, care, în „epoca de aur”, cerea la Ministerul Culturii acreditare de traducător pentru limbile sanscrită, asiriană, bengali, daneză, irlandeză, coptă gujarati ș.a.m.d. Onorata Comisiune ce urma să-l examineze s-a ascuns pur și simplu, iar certificatul de traducător a fost semnat cu ochii închiși. Ce curator, muzeograf, restaurator ar putea oferi o expertiză mai avizată decât cei trei slujbași cu vechime ai Muzeului, toți trei ingineri de căi ferate? La nevoie, n-ar fi vorba decât de o schimbare a titulaturii postului – nu mai ești inginer, ești curator – utilă ar fi fost o avertizare și o consiliere a Ministerului Culturii, nu descinderea cu Poliția și închiderea Muzeului în anul European al Căilor Ferate! Pe de altă parte, ar fi un bun prilej pentru a se lua în discuție însăși starea actuală a Muzeului, redus la o colecție din care piesa principală este o dioramă (adevărat, remarcabil executată) prin care circulă trenuri moderne miniaturizate, spre deliciul claselor de elevi încântați, cărora li se permite să fotografieze contra taxei de 13 lei ora. În toată lumea, muzeele căilor ferate nu oferă vizitatorului doar colecții încremenite de material rulant (la noi, nici măcar atât!), fotografii de epocă și mărunțișuri din biroul impiegatului de mișcare. Barem patrimoniul de locomotive de s-ar aduna și, poate, chiar s-ar re-însufleți o mașină în stare să arate noii generații, pe un traseu în cerc sau triunghi, ce înseamnă tracțiunea cu aburi și cum călătoreau bunicii lor – abia atunci am putea spune că avem un început de adevărat Muzeu al Căilor Ferate! Până una-alta, îl desființăm!