Mircea Radu IACOBAN

Săptămâna trecută am scris despre una dintre cărțile surori semnate de Cezar Straton și îngemănate sub titlul „Basarabia și Bucovina”; a venit rândul și celei de a doua – de astă dată fiind vorba despre publicistică: o selecție din articolele publicate mai ales în presa suceveană începând din 1991. Nu-i doar gazetărie, ba, s-ar putea spune chiar că multe dintre textele adunate sub coperta semnificativ ornată cu stema regală a României Mari s-ar situa mai degrabă în preajma eseului, a comentariului politic avizat, scris cu pătimașă onestitate durută (nu-i o construcție oximoronică!) și cu motivată îngrijorare față de destinul românilor dinăuntrul și dinafara fruntariilor. Pentru mine, „sonurile” acestei cărți rezonează mult mai apăsat, fiindcă-s teme pe canavaua cărora am combătut din totdeauna, și mai cu seamă începând cu 1990, dată de la care, acreditat fiind la Chișinău mai bine de doi ani, am putut urmări evoluția fenomenelor îndeaproape și, pe cât s-a putut, din înlăuntrul lor.

Straton scrie de la Suceava, fără să le fi întâlnit vreodată, despre personaje pe care le-am bine cunoscut în Basarabia, de la Snegur și Lucinschi la Lebed & comp. și, de cele mai multe ori, percepția-i noastră e cam aceeași, semn că și motivația demersului e-aceeași, rezumabilă în formula clasică „unire-n cuget și-n simțiri” (vezi M.R.I., „O cronică a Basarabiei”, vol. I 1990-1995 și vol. II, 1995-1999). Debordanta frenezie gazetărească a autorului face dificilă inventarierea subiectelor ordonate cronologic în cuprinsul cărții, dar, ca o observație generală, lectura pas cu pas permite și denudarea unei realități amare: pe măsura scurgerii anilor, ideea Unirii îmbătrânește și pare a se slei. Nu iremediabil sper, fiindcă ipotetica regrupare sub umbrela Uniunii Europene, deși ar rezolva multe, Prutul nu-l poate seca. Trecerea „râului blestemat” constituie de altfel, în cartea lui Straton, un adevărat laitmotiv, fie că-i vorba despre ajutorul „silvestru” destinat confraților basarabeni – câțiva tei spre a fi plantați dincolo de Prut, unde se obrăznicise „beriozka” (mesteacănul rus) – fie despre alte câte necazuri frontaliere, petrecute adesea din pricina grănicerilor… români.

Profit de prilej pentru a lua în discuție regretabila diseminare a unei teorii privind „ratarea” Unirii în 1991 – evident, din vina Bucureștiului. Nu știu dacă Cezar Straton și-o însușește, fiindcă articolul din finalul cărții poartă o semnătură basarabeană – Valeriu Dulgheru, Chișinău, dar însăși includerea textului în sumar fără comentarii ale antologatorului sugerează aderarea condeierului sucevean la teoria că, în 1991, „anul cel mai apropiat de idealul Unirii”, românii „miopi” n-au sesizat posibilitatea unei uniri rapide, pe tăcute: „Nimeni din conducerea Rusiei nici n-ar fi observat dacă noi, la Chișinău și București, am fi realizat Unirea.” Enormitatea și naivitatea afirmației scutesc de orice comentarii: una-i dorința, alta realitatea. Dacă independența Moldovei nu era recunoscută de noi, cu cine se unea România? Cu o republică unională sovietică? Ajungem la marea întrebare: ce putea face România în 1991 și n-a făcut? Nici vorbă ca Parlamentul de la Chișinău să încuviințeze Unirea, un Referendum (oricum, același Parlament n-ar fi aprobat organizarea!) s-ar fi soldat de departe cu rezultat net defavorabil. Să intre România cu armata în Basarabia? Fantezie! Nici nu s-ar fi ajuns până la dezavuarea internațională a „ocupației” militare, fiindcă ar fi urmat reacția imediată a Armatei  Rusiei, care, pe teritoriul Republicii Moldova, dispunea între altele, spre știința celor neinformați, de regimentele 176, 179 și 183 (tancuri), Regimentul 356 blindate, Regimentul autopropulsat de artilerie 328, Regimentul 162 de rachete, Divizia 180 de infanterie motorizată (tancuri, obuziere, mortiere), regimentele motorizate 42, 325, 326, Regimentul de blindate 136, brigăzile 189, 156 și 123 de rachete, Regimentul 4 de artilerie, Regimentul 287 și Escadrila 36 de elicoptere, Escadrila 321 de recunoaștere fără pilot, Batalionul 976 de luptă electronică, Regimentul 803 de artilerie reactivă, Regimentul 108 de radare, sumedenie alte unități, inclusiv aviație de luptă, geniu, cercetare, comunicații, protecție chimică, avea la dispoziție muntele de muniții de la Colbasna etc., etc. Plicticoasă înșiruire, da-i doar un mic rezumat al unei liste de cinci ori mai lungă ce justifică altă îngrijorare: oare unde s-ar fi oprit oștenii ruși în replica dată „invadatorilor”?  

Numărul total de ostași ai Moscovei: 22.000 – care, de fapt, aveau în spate toată enorma forță militară a Rusiei. Pe drumul poticnit al unei uniri ce se pierde în ceață, România va fi făcut și destule greșeli, dar „ratarea” din 1991, când „nimeni din conducerea Rusiei n-ar fi observat dacă noi, la Chișinău și București, am fi realizat Unirea” e-o fantasmagorie. Oare nu „s-ar fi prins” barem Netkaciov, comandantul de atunci al Armatei a XIV-a?...

Din păcate, spațiul rubricii nu-mi mai îngăduie notații pe marginea cărții lui Straton, bogată în pasaje remarcabile, în informații quasi-inedite și în interpretabile surprize documentare. Iată una: voluntarul Gh. Brătianu, ajuns la Rădășeni, află o inscripție cu litere groase în calendarul unui sătean în dreptul zilei de 15 august 1916, dată memorabilă, fiind vorba despre momentul declarării războiului. Putea fi vorba despre un neprețuit document inedit, revelator pentru cunoașterea psihologiei populare. Iată ce nota săteanul: „15 august 1916. O fătat vaca…”

Rămân dator, cărțile lui Straton merită mai multă atenție.