Mircea Radu IACOBAN

Veste din Israel: a murit Lică Bluthal. Cine-l mai știe la Iași? Poate cei din generația mea și-l amintesc cât de cât: este cel care, împreună cu inginerul Harry Marcovici, izbutise să reînvie, prin anii ʹ50-ʹ60, spectacolele ieșene de revistă. Amândoi scriau texte puse în scenă la Teatrul Evreiesc într-o vreme în care, programatic, teatrului de revistă urma să-i ia locul brigada artistică de agitație, iar țintele satirei nu putea trece mai sus de soacră-chelner-portar la bloc, respectându-se și procentajul obligatoriu 75% pozitiv, 25% negativ (!) În 1963 s-a desființat vechiul TES; estrada ieșeană i-o luase înainte, răposând mai cu grăbire. Și așa a rămas până acum, în pofida tentativelor ulterioare care n-au lipsit, dar nici că s-au ridicat la nivelul reprezentațiilor din primele decenii postbelice…

Lică a fost un personaj al boemei ieșene unanim simpatizat. Făcea acum cuplu, la Stația orășenească de amplificare, cu regele boemei, Valer Mitru, un împătimit într-ale gazetăriei de provincie practicată până dincolo de pragul ratării, cel care, neavând locuință, dormea pe podeaua Stației de amplificare învelit cu steaguri  roșii și tricolore… Am aflat neașteptate urme ale lui Lică în fondul documentar cu indicativul „Institutul de Arte Matei Millo” (1949-1951) de la Arhivele Naționale. Pe băncile acestei şcoli superioare de teatru, muzică şi arte plastice, despre care nu se ştie mai nimic şi n-o mai pomeneşte nimeni, au învăţat meseria scenei actori de talia lui Octavian Cotescu (în acte, studentul încă figurează cu numele adevărat – Coteţ), Tamara Buciuceanu, Tatiana Iekel, Valeriu Burlacu şi atâţia alţii. Surprize după citirea cataloagelor din anii de studii: mulţi dintre cei care s-au visat artişti au eşuat în posturi mărunte şi deloc în calea aplauzelor – dar, tot în preajma teatrului. I-am găsit, târziu, recuziteri, regizori de culise, sufleori, tehnicieni de scenă, organizatori de spectacole…

În 1949, unul dintre cei doi reprezentanți ai studenţilor din Institutul de Teatru se numea Leiba Bluthal – adică, bine cunoscutul Lică Bluthal, devenit mai târziu organizator de spectacole la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, unde câțiva ani i-am fost director, şi unul dintre marii manager-operatori de turism în Israel. Până mai ieri era un bine cunoscut colaborator al presei de limbă română din Tel Aviv (la ultima mea vizită în Ţara Sfântă mi-a dedicat, în ziarul „Viața noastră”, un emoţionant mega-poem omagial de 14 strofe!!)…

În anii ′49-′50, Lică participa, în calitate de reprezentant al studenților din tot Institutul, la şedinţele Consiliului profesoral de la Conservator, unde combătea straşnic pe diferite teme, fie cu ghiduşie în chestiunea moralităţii colegelor, fie cât se poate de serios când sublinia necesitatea imperioasă a înfiinţării unei gazete de perete. Studenţii erau reprezentaţi, alternativ, când de Tamara Buciuceanu, când de Lică: se pare că vocea le era ascultată şi de opinia lor trebuia să se ţină seamă... Nu era puțin lucru să fii reprezentantul studenților la un Institut de teatru – iată că Lică a fost! L-am găsit şi pe lista studenţilor evidenţiaţi, împreună cu Tatiana Iekel. La ce capitol credeţi? La dicţie!

Îmi amintesc cu drag de aceşti oameni pe care i-am cunoscut cândva, iar documentele din arhive arată prin ce vremuri au trecut. Orice început este greu, dar în anii aceia, după război şi după marea secetă, dificultăţile întrec închipuirea. Facultatea de Muzică n-avea barem un pian, darămite alte instrumente, la Catedra de „Grime şi peruci” se lucra... cu materialul clientului, la cămin, studenţii dormeau câte doi într-un pat (în situaţii fericite, trei în două paturi). Studenţii n-au sală de lectură, n-au spaţii pentru ateliere, cantina semnalează Rectoratului că „nu se găsesc în comerţul socialist făină de grâu, orez, paste făinoase, brânză etc., etc.” şi n-are cum alcătui un meniu cât de cât onorabil, iar Lică, ales al studenților, se implica în căutarea iluzoriilor rezolvări…

Am mai  povestit pe ici-colo, poate chiar și-n această rubrică, despre șotiile pe care, foarte tineri fiind, le înșiram pe bandă rulantă, amintind mai ales despre farsa pe care le-am făcut-o celor doi trimițându-i aiurea să ia „Medalia Colectivizării Agriculturii” care tocmai se distribuia în cantități industriale. Valer Mitru și-a călcat pantalonii, Lică și-a pus cravată, iar noi, pitiți după coloanele din holul Palatul Culturii, ne prăpădeam de râs. Când și-a dat seama că-i păcăleală, lui  Mitru, fire naivă și romanțioasă, i-au dat lacrimile. Lică, în schimb, s-a amuzat copios, onorând organizatorii cu o bere! Bluthal a făcut parte din stirpea rară a celor ce radiau veselie și bună dispoziție, leacuri atât de trebuincioase, mai ales acum, în posomorâta pandemie! A fost în stare să-și ia în glumă până și propria dispariție: „Ce s-a hotărât cu mine / În Cerescul  Comitet / Cu tehnologia nouă / Voi afla pe internet.”

Să dăm căutare pe Google, cine știe…