Mircea Radu IACOBAN

N-am intenționat un titlu-capcană, de genul celor pe care tocmai le-am denunțat într-un articol precedent, dar așa s-a nimerit, fiind vorba despre o altă posibilă dispută prioritară Banat-Moldova. O întâietate pe care, de fapt, nu și-o dispută nimeni, nu constituie subiect de polemici precum recunoașterea semnificațiilor acelui premonitoriu 12 decembrie 1989 ieșean, ci-i un simplu exercițiu gazetăresc de punere „în oglindă” a relatărilor găzduite de periodicele vremii din extremitățile est-vest ale spațiului românesc. Cine a zburat mai întâi, un ieșean sau un timișorean? Visul este de-o vârstă cu omenirea. În gazeta „Unirea”, Blaj 1891, nr. 52 (colecția poate fi consultată on-line prin bunăvoința Bibliotecii Universitare Cluj), un autor necunoscut se întreba patetic: „Trăim și ne mișcăm în aer, numai tălpile noastre ating pământul, și cu toate acestea țărâna pre care se reazemă picioarele noastre ne ține legați și înlănțuiți de ea. Oare înlănțuiți vom rămâne pentru totdeauna? Oare niciodată nu vom putea zdrobi lanțurile ce ne leagă de ea? Niciodată nu ne vom putea ridica în sus? Uneori mă apucă un fel de jale că noi, oamenii, nu putem zbura.” După numai 15 ani, la Paris, un bănățean, Traian Vuia, avea să izbutească minunea, ridiculizând verdictul cu care Academia franceză i-a respins proiectul în 1903 („problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis”). Vis de-o vârstă cu omenirea: încă în anul 2200 înaintea erei noastre, împăratul chinez Sun a evadat dintr-un turn-închisoare cu ajutorul a două umbrele! O lungă listă a tentativelor desprinderii de terra găsim și în articolul din „Unirea”, care încearcă și puțin așteptate demitizări: imposibil să fi izbutit evadarea lui Daedalos din Creta: „liniștiți-vă, totul e numai una mită sau o poveste fantastică și frumoasă”, n-avea cum să se topească ceara aripilor, fiindcă, înălțându-te către soare, „în loc să simțești căldură, tot de frig și mai de frig dai.” Mai la îndemână decât urcarea s-a arătat dintotdeauna a fi coborârea planată, ceea ce a încercat și un bănățean în toamna lui 1891, când, la Timișoara, „se lățise vestea că N. va face încercări de zburare cu ajutorul unei mașinării construite după un plan cu totul nou.” Lansându-se dintr-un „loc mai înalt” cu aripi de răchită, bietul N. „cu toate mișcările disperate ce le făcea”, a „căzut cu nasul la pământ”. Dar „Încolea mila să nu vă cuprindă prea tare, nasul lui N. a fost destul de elastic ca să-și recapete forma de mai înainte și puținul sânge care a curs n-a fost de-ajuns ca să-i astâmpere dorul de zburare. Unele ziare vorbind despre întâmplarea din Timișoara fac la adresa omului nostru răutăcioasa observare că, la noile încercări ce are de gând să le mai facă, să-și lase nasul acasă. Ca și cum numai nasul ar fi tras la pământ! Trupul întreg ne e greoi, trupul întreg ne trage la pământ…” În cealaltă arie de românitate, la Iași, Kogălniceanu publica încă în 1842 un articol intitulat „Cercări făcute de om spre a sbura în aer cu aripi”: e-o lungă trecere în revistă ce începe tot cu Daedalos și Icar, fără a avea cum să menționeze vreo ispravă autohtonă decât apelând la mit. Desigur, la „Icarii de pe Argeș”, legenda ce va figura la 1852 în volumul de „Poezii poporale” al lui Alecsandri („Meșterii gândeau / Și ei își făceau / Aripi zburătoare / Din șindrili ușoare”), îi va inspira pe Lucian Blaga, pe Ion Luca, pe Valeriu Anania și pe atâția alți condeieri. Dar, cu totul surprinzător, Kogălniceanu strămută povestea Icarilor de pe Argeș în… Moldova! Ar fi vorba despre legenda bisericii „Trei Ierarhi”, ctitorită de Vasile Lupu spre a adăposti moaștele Sf., Parascheva: constructorul nu izbutește să ridice lăcașul decât cu jertfa îngropării soaței și copilului în zid. După care, domnitorul, îngrijorat că s-ar mai putea construi undeva astfel de minunată zidire, rămasă și până azi unicat, hotărăște ridicarea scărilor. Lăsat să moară pe acoperișul bisericii, constructorul își face aripi din șindrilă și zboară… până când o furtună îl doboară și-l îneacă în Bahlui. Iată încă o temă de cercetare pentru folcloriști: Argeș, sau Bahlui… întâiul? Revenind la „oglinda” gazetărească Timișoara-Iași: în 1841, revista ieșeană „Icoana lumei” publică (deci, cu jumătate de veac mai devreme decât surata bănățeană) relatarea despre o ascensiune moldavă finalizată cu succes (articolul este semnat C.N. – probabil, Costache Negruzzi), publicând și o gravură: „un balon în curs de umflare și o descindere cu parașuta”. Iar Vlaicu va zbura în cerc peste colinele ieșene în 1911…

Poate, amintindu-ne astfel de vechi și pilduitoare povestiri românești, mai uităm… de Covid!