Mircea Radu IACOBAN

Astăzi îl aniversăm pe Eminescu. Fără acutele festivismelor găunoase, poate chiar cu excesivă reținere, sesizabilă mai ales în programele televiziunilor cu discretă contribuție în celebrarea „Zilei culturii naționale”. Cu Covid, fără Covid, 15 ianuarie rămâne ziua nașterii poetului național (nu văd de ce ne-am feri de sintagma pe care alte nații și alte literaturi o utilizează fără nici un fel de reținere!) și barem atunci s-ar cuveni cât de cât ferite ecranele de inflamările indecente ale politicalelor de Dâmbovița și de penibilul scandalurilor cotidiene. Orice popas aniversar Eminescu poate prilejui clipe de întoarcere a gândului către destinul românilor, cu atât mai mult cu cât ne aflăm într-un moment de cumpănă în lupta grea cu un vrăjmaș invizibil care, ca-n basme, de-i tai capul, răsar în loc alte șase. Nu totdeauna reverența prea adânc respectuoasă și prea sonor rotunjită merită fi suspectată de festivism calp; ba, câteodată, proteguitor, numele poetului a ocrotit clamarea directă a unor idealuri naționale altfel rostite cel mult în șoaptă. Cum am mai spus și scris, cea mai grandioasă manifestare cu caracter festiv dedicată lui Eminescu într-un moment comemorativ (1989) n-a avut loc în România, ci... la Moscova! Greu de crezut! Noi ne aflam, vorba lui Stere, „în preajma revoluţiei”, măreaţa Uniune Sovietică trosnea din toate încheieturile, când s-a programat, în istorica Sală a coloanelor, un mare spectacol Eminescu, precedat, cum se obişnuia atunci, de câteva (destule!) cuvântări omagiale. Susţinerea părţii artistice a revenit în totalitate Republicii (încă sovietice) Moldova, care s-a străduit să aducă în scenă tot ce era cu adevărat reprezentativ pentru teatrul, opera, baletul, cinematografia şi folclorul basarabean. S-a deplasat la Moscova şi întreaga conducere a republicii, în frunte cu prim-secretarul Lucinski. Fără îndoială că atunci şi acolo s-a înregistrat zenitul festivismului „întru Eminescu” – nu atât prin amploarea spectacolului (copleşitor!), cât prin recolta pestriţă de discursuri rostite în tonalitate patetic-respectuos-entuziastă. Şi totuşi, manifestarea din sala coloanelor nu poate fi rânduită printre excesele găunos-festiviste, pentru simplul motiv că, în acea seară, Eminescu a fost luat ca punct hotărâtor de sprijin pentru o îndelung aşteptată demonstraţie cu bătaie lungă: românitatea Basarabiei. Altfel spus, slăvindu-te pe tine, salvându-se pe ei. Peste puţină vreme, Chişinăul avea să-şi proclame independenţa; spectacolul Eminescu a fost o uvertură-avertisment. Şi dacă basarabenii au adus în capitala URSS sute de artişti, poeţi, prozatori, exegeţi, editori, plus garnitura politică de rigoare, era să lipsească... tocmai delegaţia reprezentând ţara lui Eminescu! Cum se-ntâmpla pe atunci la noi (toate ieşirile peste graniţă erau „filtrate” de Cabinetul 2), pentru delegaţia română... nu ieşiseră vizele! Cu câteva zile înainte mă onorase cu un telefon Suzănica, ministra culturii: „Drăguţă, tu ai făcut colecţia aia... Eminesciana, ai scris filmul care se toarnă acum... ai scos şi cartea ai cu ca...că...caminarul, adică, nu-i aşa, tata marelui poet... (cu siguranță, răsfoia dosarul de cadre, cel re-botezat azi, cu pudoare, „mapa profesională”) ia să te duci la Moscova şi să le zici tovarăşilor un cuvânt frumos la Centenar...” Şi iată delegaţia română în biroul ministrei, dornică să se asigure de conformitatea cuvântărilor izvodite de cei cinci aleşi – în tot acest răstimp ea telefonând pe la diverşi generali, implorând sprijin pentru acordarea vizelor, nu de alta, dar ar fi teribil de stânjenitor ca la sărbătorirea Centenarului Eminescu să lipsească tocmai delegaţia română! N-a avut chiar obrazul să ne vămuiască textele, dar le-a trimis cu grăbire sus, la CC. În miez de noapte, sună telefonul la hotel: „Până dimineaţă, ar fi bine să vă completaţi cuvântul cu referiri la contribuţia tovarăşului...” Care contribuţie? La ce? „Citaţi şi voi din Mesajul trimis Adunării omagiale de la Ateneul Român.” Pe scurt: am împărţit în cinci mesajul, aşezând în finalul textelor noastre câte-o frază exponenţială pentru virtuţile limbii de lemn. Numai că, fără să ne fi înţeles între noi, când a fost să luăm cuvântul la Moscova, nici unul n-a dat citire adăugirilor cu pricina. O nedumerire adâncă am desluşit pe chipul trimisului Ambasadei, care nu ştia cum să-şi formuleze întrebarea. Totuşi, a cutezat: „Vi s-a cerut să scurtaţi cuvintele?” Nu, de ce? „Mi s-a părut că...” Şi-a tăcut. Iată cum, la o adică, poate fi mai important ceea ce n-ai spus decât ceea ce trebuia să spui! Numai că Iorga are o vorbă întru totul lămuritoare: „a nu face o faptă rea nu înseamnă numaidecât a face o faptă bună...”