Mircea Radu IACOBAN

Cu toată jena, despre asta se tace: îți vei menționa vreodată într-un CV eșecurile? Succesele sunt, de regulă, publice, înfrângerile, tot de regulă, aparțin laturii private și tăinuite a existenței fiecăruia. Toți credem că succesele ne aparțin sută la sută, eșecurile fiind trecute în contul vinovăției altora – trădarea amicilor, regimul neprieten, interese oculte, gelozii, invidii, incompatibilități, poziția aștrilor… Lăsăm de-o parte iluziile și dezamăgirile într-ale amorului, care se judecă doar cu sufletul și, oricum, ies din sfera determinărilor stricte ale logicii. Lăsăm și investițiile în ideologii și politicale, fiindcă-i zona în care omul se află mai mult ca oriunde sub vremi, iar explicația-scuză „am crezut sincer” nu funcționează și nu absolvă decât rar, de la caz la caz.

Rămâne belșug de alte eșecuri; scrutate din urmă, acuză momente de naivitate, aventurism și erori de apreciere, dând la iveală investiții (și) sufletești flagrant ratate. Puteau fi evitate? Desigur – dar… cu mintea de acum. Am vrut să devin medic și am căzut la admitere cu nota 1 (în 1956 se nota până la 5) în teza de limbă și literatură română. Țin minte că am scris șase-șapte pagini la subiectul „Realismul lui Rebreanu”, scriitor pe care-l citisem din scoarță-n scoarță, inclus fiind din adolescență între lecturile preferate, ordonate și stimulate de profesorul sucevean Ștefănescu. Dar… n-am scris ca-n manual (ca să vezi: după nota 1 la teza de română, am intrat la Filologie, și am absolvit-o cu 9,75…).

La 16 ani, venit sperios și umil din Bucovina, habar n-aveam că există posibilitatea contestației într-un examen-miting ce antrena, atunci, mii și mii de candidați. Poți să fii după aceea decorat ca Budionâi, și oricât favorizat de soartă: primul mare eșec din viață te marchează și rămâi cu el pe veci, precum cicatricea infarctului pe mușchiul cardiac. În ce mă privește, cine știe, poate, totuși, va fi fost spre bine…

Au venit, apoi, eșecurile în materie de gazetărie. Destule! Primul cu gazeta lui Aristide Buhoiu, „Universul”, transplantată aidoma număr de număr din America și asezonată cu ceva realități românești. Mergea, am izbutit să-i construiesc și o ediție de Chișinău, până când un contabil alcoolic și panglicar a îngropat definitiv un ziar ce părea promițător. Te-ntrebi: n-ai nici o vină? Ba ai: ce ai căutat acolo? Am înființat apoi, tot la București, o editură și o gazetuță cu existență efemeră. Patronul (pur și simplu l-am îmbogățit tipărind pentru prima oară în România, și-n tiraj „de masă”, cărțile lui Sade) habar n-avea de gazetărie, îl interesau doar afacerile oculte. Pare-mi-se, i-am întâlnit numele mai târziu, implicat în tot soiul de procese penale. Trei luni din viață: acolo, ce-ai căutat? Nici gazeta „Românul” (lucram în redacție) n-a avut viață lungă; barem mi-a prilejuit un an-doi, în calitate de corespondent de front la războiul de la Nistru, aventura basarabeană ce a născut cărți altfel niciodată scrise.

Devenit director al cotidianului „Realitatea”, am trudit aproape un an încheiat cu o echipă improvizată și neprofesionistă, până când înfrângerea în alegeri a finanțatorului a decis tragerea obloanelor a doua zi după anunțarea rezultatelor scrutinului… În timp, naivitatea și abuzul de încredere capătă statut similar cu amorul scuzabil; traumele rămân. Aproape toți tinerii redactori pe care-i formasem cândva la Editura „Junimea” au devenit, după 1990, directori de edituri, cu un traiect profesional mai împlinit decât al subsemnatului (o singură excepție, datorată, într-un fel, tot „lecției” de la „Junimea”, adică investirii neacoperite de necesara încredere deplină). Nu toți cei pe care i-am debutat au făcut gaură-n cerul literaturii; câțiva, însă, au devenit nume cunoscute și respectate. Barem la acest capitol n-aș putea vorbi despre eșecuri!

Oricum, lista rămâne lungă; aș trece în ea (1990) și dispariția Teatrului de la Suceava. În numele meu a hotărât atunci efemerul și înfierbântatul „Comitet revoluționar” de la Teatrul Național. Cum revoluționarii încă n-aveau recunoaștere oficială, inclusiv bancară, semnătura masochistă, oricât de impusă, îmi aparține: trebuia să anunțe cineva trupa suceveană că a rămas… a nimănui. Responsabilitatea s-ar cuveni s-o împart cu sucevenii ce n-au știut să profite de larghețea momentului 1989, asumându-și patronajul unei instituții care avea să renască mult mai târziu și-n altă formulă de organizare.

Se rânduiesc, apoi, în șiragul eșecurilor, prieteniile. Unele, le crezi de-o viață. După decembrie 1989 parcă s-a apăsat o tastă „delete” și destule amiciții „eterne” s-au topit pur și simplu. S-au ivit altele; n-au rezistat toate poate și din pricină că o anume experiență de viață te face excesiv de suspicios. De la o vârstă încolo, noi prieteni e greu să-ți mai faci și-i mai înțelept să accepți mărunte derogări de la exigențe și principii, fiindcă nimeni nu-i perfect, cum nici sussemnatul și nici dumneata, cititorule, desigur, nu ești.

Cred, așadar, că nu succesele, ci eșecurile oferă marea și adevărata lecție de viață, rememorarea și analizarea lor sinceră putând oferi mult mai multe învățăminte decât contemplarea raftului cu premii, diplome, ordine, medalii!