Mircea Radu IACOBAN

Se apropie 15 ianuarie – aniversarea nașterii lui Eminescu, Ziua Culturii Naționale. Până atunci, merită consemnată încă o aniversare, de astă dată „rotundă” (deși mai degrabă ar fi vorba despre o… comemorare!): se împlinesc 130 de ani de la apariția cărții „Eminescu. Studiu critic” semnată în 1891 de canonicul Alex. Grama, profesor de drept canonic (și, după apariția „studiului”, rector) la Academia Pedagogică Greco-Catolică din Blaj, carte care-l așază pe Grama pe locul întâi printre detractorii violenți ai poetului și poeziei eminesciene. De altfel, după apariția opului de tristă amintire, Grama și-a continuat vehemența contestatară în gazetele vremii, unde nu ostenește să publice adevărate imprecații nesemnate, dar lesne recognoscibile. Le putem afla mai ales în „Unirea”, unde era redactor (titlul gazetei poate deruta – de fapt, este vorba de o „foaie” a „Bisericii Române Unită cu Roma”). Iată o mostră (am identificat-o într-o notă din nr. 52/1891 – colecția se află în custodia BCU Cluj): „Ne-ar place însă ca dl. autor să ne spună că oare ar cuteza dânsul a ceti în școală cu elevii sau elevele versurile din Luceafărul în care se spune ce a făcut Cătălin cu fata de împărat într-un ungher? Ne-ar mai place apoi să ne spună că oare ar cuteza dânsul de a esplica elevilor sau elevelor poftele acelea «vii», ce a dorit fata de împărat să i le împlinească «Luceafărului» de care era înamorată de moarte? Într-un lupanar poate s-ar putea ceti și esplica lucruri de aceste, în școală însă nu este profesor pe lume care să cuteze a o face, căci poesii de acestea nu se cetesc și esplică în școală, ci se aruncă la gunoi.” Mi-l închipui pe bietul Grama asistând, în veacul  XXI, la o oră liceală de educație sexuală, citind proza „dezinhibată”, dând o raită pe facebook, vizionând filme într-adevăr deșucheate… Dar, desigur, contestarea brutală și, adeseori, suburbană, a omului și poetului Eminescu nu-i rara avis în cultura română. De la Grama încoace, a existat o continuitate a negării, mai fiecare generație înscriindu-și contribuția barem la șubrezirea soclului, dacă nu la dărâmarea statuii. Frumos drapată în fraze de necontrazis, prin care se cerea legitima și necesara scoatere a poeziei eminesciene de sub zodia festivistă a solemnității de carton, contestarea contemporană a derapat mult dincolo de onorabila intenție declarată, coborând până la jalnic („poezia lui Eminescu nu-mi spune nimic”), ori la penibile portretizări fizice întemeiate pe speculații și prezumții. (Și fiindcă trăim în România, președintele Constantinescu a găsit de cuviință să-i decoreze cu Medalia Eminescu... taman pe cei care declaraseră că poezia Luceafărului este... nulă!!) Iată și un episod mai puțin cunoscut din veacul trecut, când l-a atacat dur pe Eminescu proaspătul entuziasmat de roadele revoluției din octombrie, Panait Istrati. În „Adevărul literar...”, părintele Kirei Kiralina îl acuză pe poetul românilor că... nu pricepe rosturile lumii acesteia, greșind grav și față de istoria națională și față de întreaga istorie a umanității: „Omenirea va fi condusă cu dreptate în viitor de oameni inteligenți și generoși, oricare le-ar fi obârșia, așa cum vedem că se produc lucrurile în Rusia de astăzi” – iar Eminescu s-ar cantona într-un naționalism îngust, limitat și xenofob. Că, până la urmă, Panait Istrati s-a dumirit cum e cu raiul bolșevic, se știe. Atacul la adresa lui Eminescu însă nu l-a regretat: dovadă – l-a inclus în sumarul volumului „Mustul care fierbe” din 1928. Interesantă reacția lui Octavian Goga, tipărită în gazeta clujeană „Țara noastră”. Sigur că, judecat în ansamblu, articolul vehement semnat de Goga este discutabil, mai ales sub raportul tentativei de anexare a lui Eminescu unui agresiv „crez național”, atribuindu-se abuziv chiar paternitatea „doctrinei naționalismului organic, care a îndrumat întreaga ideologie a vremii.” Cum se știe, au fost varii tentative de agățare de pulpana poetului cu scopul obținerii unui plus de legitimare doctrinară – inclusiv pe vremea lui Ceaușescu – ceea ce, oricum, nu cade în responsabilitatea lui Eminescu. Cu adevărat interesant în articolul lui Goga este vibrantul laudatio: „Poezia lui Eminescu (...) e cel dintâi capitol din literatura românească ridicat la culmile producției universale (...) Cele două generații venite în urmă l-au decretat idolul lor. În afară de zguduitoarea influență literară exercitată pe de-a-ntregul, conștiința publică s-a diriguit la noi prin adevărurile lui (...) el e întâiul mare poet al intelectualității românești.” Cât privește acuza lui Panait Istrati, potrivit căreia Eminescu ar fi vinovat de ignorarea... virtuților internaționalismului proletar, Goga o combate tot în cheie naționalistă, dar deschizând perspectiva corectă asupra relației național-universal: „Eminescu, codificând o doctrină națională, e unul din stâlpii de căpetenie ai progresului uman.” Pe denigratorii poetului, Goga îi avertizează sever: „Detractorii să fie liniștiți (...) De câte ori se ivesc astfel de insecte antipatice ce vor să-și țese pânza otrăvită (...) noi luăm măturoiul și măturăm...” Cum se vede, reacțiile literaților, în epoca lui Goga, erau dure, violente, răspicate. Azi, sunt blânde și iertătoare, ba chiar… se lasă cu decorări!