Mircea Radu IACOBAN

Ascult, la radio, pe Andrea Bocelli cântând dumnezeiește „O, Tannenbaum!”: da, suntem în pragul sărbătorilor Crăciunului, care, cu mască ori făr-de, am vaga senzație că-ncep să-și piardă din încărcătura de solemn și copilăresc și sfânt și sărbătoresc. Este primul Crăciun ce-l voi petrece în doi, doar  cu soața: câțiva buni prieteni s-au călătorit definitiv pe lumea cealaltă, alții s-au zburătăcit până după  Bobotează pe la rubedeniile din străinătățuri – oricum, rigorile pandemiei n-ar mai fi îngăduit caldele și animatele reuniri  de altădată în jurul bradului tradițional. Parcă nu  destul am mono-dialogat (!) în acest încrâncenat an 2020 doar cu  noi înșine... Până să fi fost rescris în 1824 (de fapt, e-o creație populară din Silezia secolului XVI intitulată „Trăiască ucenicul tâmplar”), „O, Tannenbaum” era considerat un cântec trist, nestatornicia iubitei fiind comparată cu ne-moartea bradului rămas, în ciuda oricăror vicisitudini, totdeauna verde. Nu era numaidecât un cântec al Crăciunului; avea să devină odată cu alunecarea accentului către celebrarea dârzeniei arborelui veșnic verde și asocierea cu  sărbătorile iernii: „O pom de Crăciun, o pom de Crăciun / Cât de frumoase sunt ramurile tale!” A făcut, repede, mirabilă carieră mondială – sonuri din „O Tannenbaum” regăsim acum până și-n imnul statului Maryland, ori în cel al Clubului de fotbal Chelsea! Pe cât de tonic-sărbătorești ni se păreau din totdeauna piețele în care sfârșitul lui  decembrie aduceau la vânzare brazi din Bucovina respirând sănătos a  rășină proaspătă și a poiană tânără, pe atât de întristătoare apăreau după aceea mormanele de brazi jumuliți și tăvăliți rămași nevânduți, ca și ceilalți „terminați”, azvârliți la gunoi cu urme de beteală și artificii stinse. Mai mult ca oricând, veacul XXI este dator să prețuiască și să ocrotească frunza verde, iar măcelul ritual din decembrie, oricât l-am coafa cu justificări gen „curățire” ori „igienizarea pădurii”, rămâne totuși dramatic și din ce în ce mai greu de acceptat într-o lumea acut agresată de primejdia încălzirii globale. Tot nemții, cei ce au creat „O, Tannenbaum!” și ne-au dăruit pomul de Crăciun (dar… taie anual 30 de milioane de brazi pentru sărbătorirea nașterii Domnului!) sunt primii care încearcă o rezolvare menită  să împace simbolistica  tradiției cu rigorile prezervării planetei verzi. Au născocit și un termen: baumscham –  „rușinea copacilor”; ar fi vorba despre jena celui ce taie fără milă și… fără prea mult rost. Nu-i deloc simplu de dezrădăcinat obiceiul, câtă vreme utilizarea ramurilor veșnic verzi în ceremonii religioase datează încă de pe vremea Romei Antice! Alternativa bradului  de plastic (80% din cei aflați în vânzare în toată lumea provin de China) pare o soluție, numai că ecologiștii vorbesc despre consecințe dezagreabile datorate emanării lente a unor compuși chimici dăunători. De prin 2002 au apărut brazii „cu rădăcină” ce pot fi re-plantați după scurta utilizare festivă – evident, dacă ai unde și cum. Am încercat anul trecut, alegând un molid sănătos și frumos îmbrăcat cu ramuri bogate și egale; era vândut într-un soi de încăpător hârdău  din plastic, părea sănătos și  promitea viață lungă. Văzând că, repede, dă semne de uscare, am decis să-l plantez în curte; când l-am scos din balotul de pământ am constatat că așa numita „rădăcină” era doar un simplu ciot tăiat la capăt  cu „Drujba”: absolut nici o șansă de resurecție! Poate-i doar pățania mea și n-or fi la fel toți brazii „re-plantabili”, dar, oricum, este greu de crezut c-ar putea rămâne viabili înfipți într-un butoi de plastic cu trei-patru căciuli de pământ de flori dedesubt și-atât. Inventivi, americanii au  născocit bradul de închiriat: o firmă ți-l aduce acasă și, după sărbători, îl  recuperează: poți să te abonezi, îi dai un nume, și data viitoare ți-l aduce tot pe Green John! Anul ăsta am încercat altă rezolvare: în câteva ghivece am niște copăcei de Aurucaria, așa zisul brad de Norfolk. Fiind din stirpea coniferelor, l-am  ridicat pe cel mai  răsărit dintre ei la rangul de pom de Crăciun, l-am împodobit cum se cuvine… și totuși, ceva lipsește flagrant: parfumul de brad. Care nu-i un odorizant oarecare, ci aduce cu sine, resfiră și impune în casele noastre semnificații sărbătorești unice și inconfundabile. Geaba pom dacă, încă de la intrare, nu adie răcoros în toată  casa răsuflarea bradului strămoșesc! Se pare că, azi una, mâine alta, suntem condamnați să înșirăm renunțare după renunțare. Nu-i departe ziua când vom ajunge la bradul de Crăciun în proiecție holografică aromatizată și sonorizată cu foșnet de pădure și ciripit de păsărele, cu Moș Crăciun zâmbăreț adus pe tavan în 3D, daruri teleportate, totul asezonat cu sentimente uscate din polistiren expandat. Iar noi, copilărește, tot „O, Tannebaum!” vom cânta: „O brad frumos, o brad frumos / Cu cetina tot verde / Tu ești copacul credincios / Ce frunza nu și-o pierde…”

    Ba și-o pierde, cu brad cu tot.