Mircea Radu IACOBAN

N-aș voi să comentez bizara întâmplare de la meciul cu cântec PSG – Baskașehir: este atât de evident cretină și de incult-americănească, încât nici n-ar trebui onorată cu o contra-argumentare care s-o ia cât de cât în seamă. În vârtejul jocului, lui Colțescu i-a fost arătat un personaj de culoare într-un grup de albi: „ăla negru”. De era invers, formularea identificării ar fi fost „ăla alb”. Și ce? Se întâmpla ceva? Unde-i rasismul? Toate tratatele, manualele, enciclopediile vorbesc despre „rasa negroidă”. Nu mai există? O rebotezăm? S-a dat vreun pricaz academic, o recomandare UNESCO, o decizie ONU? Nici vorbă, nimic oficial în afara agitației organizațiilor gen „Black lives matter” ce încearcă să impună o nouă limbă de lemn din care să fie exclus taman adjectivul substantivat „black” – deși, culmea, îl poartă chiar în siglă! Cei care cred că „limba de lemn” e-o floricică metaforică din ierbarul anticomunismului se înşală. Ne aflăm în fața unui concept cu solidă fundamentare ştiințifică, cercetat de autori demni de toată stima. Pentru definirea „limbii de lemn” sunt aduse în discuție numele unor Arendt, Friedrich, Brzezinski, asociate cu literatura lui Orwell şi, ca finalizare, cu inspirația Françoisei Thom, inventatoarea sintagmei. După cum afirmă Călin Morar-Vulcu, autorul unei teze de doctorat (susținută la Cluj şi publicată la Editura „Eikon”) sub-intitulată „Construcția identităților politice în discursul oficial în România, 1948-1965”, limba de lemn avea trei caracteristici principale. Prima: distorsionează realitatea prin manipularea cuvintelor. A doua: limba de lemn este o comunicare ratată. A treia: puterea manipulează indivizii prin intermediul limbii.

Cea dintâi teză (nu este transmis adevărul, realitatea fiind deformată) este susținută fără rezerve de lunga listă a unor nume stimabile – Alain Besançon, Michel Heller, Jiri Pehe, John Wesley Young, Cheng-chih Wang, în care se includ şi cercetători români: Valeria Guțu-Romalo, Tatiana Slama-Cazacu, Rodica Zafiu, Lavinia Betea ş.a.

A doua teză, aceea a comunicării ratate (nu se mai transmite nimic semnificativ) am validat-o cu toții prin experiența proprie din timpul ceauşismului, când vorbitorul urcat la oricare tribună n-avea, programatic, nimic de spus în afara odelor-stas închinate „tovarăşului” şi „tovarăşei”.

În fine, a treia caracteristică, puterea (pe atunci unică, n.m.) manipulează oamenii prin intermediul limbii, nu reprezintă altceva decât consecința logică a celorlalte două – un soi de circumstanțială de scop.

Toate bune, frumoase, istețe şi exacte. Teza de doctorat a clujeanului induce însă ideea că „limba de lemn” ar fi uzitată (şi ar caracteriza) doar statele totalitare, cu precădere comuniste. Nici o umbră de referire nu-şi îngăduie să sugereze că respectivul tip de limbă (funcționând parazitar în interiorul aceleiaşi limbi!) ar putea fi uzitat şi ar rodi în afara sistemului comunist. Iată că nu-i deloc așa: regele a murit, trăiască regele! Pe fondul din nou avariat al libertății de comunicare apar alte interdicții. Alte ostrețe zdravene afectează comunicarea și ești obligat la formulări-stas, fie că le accepți, fie nu. Drept pentru care faimosul roman al Agathei Christie „Zece negri mititei” se intitulează acum „Erau zece”, cuvințelul nevinovat „negru” fiind pur și simplu hingherit în toată literatura lumii! Ce tâmpenie monumentală!

În teza de doctorat amintită, autorul subliniază cu perfectă îndreptățire: „cuvintele sunt definite de cei care dețin puterea, aceştia le privează voit de sensul pe care îl au, iar limba divorțează de realitate. Altfel spus, avem de a face cu o comunicare ratată în plan ideal, dar utilă pentru manipulare, împlinindu-se astfel şi a treia condiție din definiția limbii de lemn: factorii puterii, oficială sau acționând cu eficiență dintr-un plan II al establishment-ului, manipulează indivizii prin intermediul limbii”. ”Este evident că cei care aveau acces integral la formularea discursului public în statele totalitare au încercat impunerea unor termeni în defavoarea altora” – scrie C.M. Vulcu, referindu-se la realități apuse. Iată-le însă răsărind victorioase din nou! Cât despre pățania lui Colțescu: cu totul regretabilă și jenant subalternă reacția românească, care nu numai că acceptă umflarea țânțarului până la dimensiuni de armăsar, da-și pune cu umilință și cenușă-n cap. Poate, fiind vorba de turci, și-or fi amintit zicala „capul plecat sabia nu-l taie”. Cu Erdogan, vestit apărător al drepturilor omului, nu te pui!