Mircea Radu IACOBAN

Am intrat în decembrie, vine zăpada și curând se încheie prăpăstiosul „an Covid”. Țin un Jurnal; punerea față-n față a filelor de calendar 2019-2020 este de-a dreptul contrariantă: mai ʹan, tot la sfârșit de sezon, mă întorceam din India, iar soața pleca în Turcia. Toamna asta mă pot lăuda cu o drumeție de-o zi la… Fâstâci, județul Vaslui (am scris despre Mănăstirea Fâstâci în această rubrică). Mai toți ne-am făcut cumva un concediu anul trecut, fie în țară, fie afară; în 2020, cei mai mulți l-au ratat – că n-aș trece în categoria vacanțelor faste înghesuiala de la mare cu masca pe figură și cu frica-n sân. Dar, la urma urmei, n-ar fi chiar gaură-n cer că, odată-n viață, ne-am irosit un concediu. Mai treacă și de la noi! Vara asta ne-a copleșit cu tristeți mult mai mari, aflate în pragul și dincolo de pragul tragediei: virusul a ucis mii de români, alte sute răsuflă din greu la reanimare, în țară toate-s întoarse pe dos, nu știm ce va fi după… adică, după ce? Și când? Au trecut spaimele crizei alimentare, de lucrat (cât și cum) se lucrează, trenurile fluieră, Dunărea curge, funcționarii ștampilează, becurile nu-s stinse, roata vieții se-nvârte în beteagă normalitate, ba chiar s-a găsit loc și motivație pentru alegeri. De lipsit ne lipsesc acele componente ale traiului zilnic care nu-s numaidecât esențiale, dar în jurul cărora ne-am construit existențele și ne-am închegat atmosfera ce-o respirăm: oamenii din jurul nostru. Prietenia și prietenii în primul rând. Anul trecut pe vremea asta plecam spre Suceava, pentru a participa la sărbătorirea celor 80 de ani împliniți de Gh. M., un fost coleg de facultate. Își lansa cartea „Crâmpeie de limbă română”. Îmi amintesc sala Bibliotecii Universității, plină până la ultimul rând. Cartea a rămas, colegul a murit… A doua zi, tot o aniversare, de astă dată la Palatul Culturii din Iași: scriitorul Gr. I. împlinea 75 de ani și-și lansa o trilogie romanescă, prilej cu care prozatorul a primit „Crucea Mitropolitană”. În atmosfera sărbătorească de atunci, cine s-ar fi putut gândi că, doar peste câteva luni, soția scriitorului se va stinge într-un spital ferecat de carantină? 28 noiembrie 2019: la Primăria Iașilor, o festivitate dedicată Unirii Bucovinei cu Țara. (Din păcate, puține se știu despre momentul pregătitor al Unirii, cel din 1908, când sute de fruntași bucovineni, veniți cu un tren special – gospodari, învățători, preoți, primari din toate colțurile provinciei – au cutezat acea formidabilă călătorie-manifest la Iași, unde prima oară s-au rostit fără frica represiunilor kesaro-crăiești înfocate discursuri unioniste. I-a însoțit Iorga, în postura de reporter al „Neamului românesc”.) Tot la Primărie, de 1 decembrie. După ce, dimineață, au avut loc festivitățile din Piața Unirii, seara s-a lansat albumul „Iași, oameni ai Cetății”; primesc o Diplomă. 3 decembrie: înmormântarea unui prieten, doctorul Em. Gh. Ultima la care am putut participa înainte de interzicerea ceremoniilor cu popor în biserică. 5 decembrie: la „Clubul Junimea” lansarea Antologiei de poezie a lui Emil Brumaru, care, la rându-i, împlinea 80 de ani. La un pahar, lungă discuție cu Emil; între altele, evocând similitudinea din destinele amândorura: tații ceferiști, mamele, învățătoare. Aveam să-l revăd pe Emil repede, peste vreo trei săptămâni – pe catafalc… 8 decembrie: în sala de conferințe a Hotelului „Internațional” lansarea cărții bucureșteanului Marian Nazat. O prezint împreună cu G. I… Concert la Filarmonică, lansări la „Junimea”, conversații pe net după Festivalul internațional de la „Luceafărul”, drumeții după ghebe, întâlniri simple la o cafea, vizite de familie și tot așa înainte, aproape zi de zi. Anul acesta, mai nimic. Nici tristele plecări definitive n-au avut cum să ne adune la ceremonia despărțirii. A dispărut majoritatea evenimentelor, nu numaidecât cu încărcătură festivă, ce prilejuiau necesarele împrejurări în care-ți întâlnești prietenii, rudele, publicul, citești zâmbete (Paler: „cu un zâmbet poți săruta un suflet”) sau deslușești încruntări, înlocuiești ersatz-ul contactului telefonic cu flacăra vie a conversației nemediate de filtrele electronicii. Asta era, într-un fel, lumea mea în 2019; având glazura ei de ceremonios, desigur, nu consună numaidecât cu universul altor suflete, fiecare cu micro-cosmosul său, orânduit după propria-i voie și destin. Dar rezonează identic când este vorba despre nevoia de ceilalți, de prietenie, de interzisa strângere de mână. Nu la evadări în Tenerife visăm acum, ci întâi de toate la regăsirea trăirilor interzise. Altceva, deocamdată, ce să așteptăm? Iarna? Vine oricum. Vaccinul? Se pare că va veni, tot oricum. Dar după? Aici e aici: cu siguranță, lumea nu va mai fi la fel. Ceva s-a rupt: precum turnesolul, virusul a pus în evidență vulnerabilitatea făloasei noastre lumi, inconsistența ideologiilor, cameleonismul politicii, finalitatea resurselor. Deși privim cu obstinație în urmă, primul pas va trebui, obligatoriu, îndreptat ferm către înainte. Un gânditor din Orient (Osho) spunea că „viața începe acolo unde se termină frica.”