Mircea Radu IACOBAN

Motanul meu vânător de vrăbii ar trebui să se îngrijoreze: nu mai merge, devine infractor – prin Ordonanță de urgență, Guvernul a înființat Poliția animalelor! Ministrul Vela a fost nevoit să recunoască: „în acest domeniu, România a fost extrem de deficitară.” Unde-n lume mai poți vedea un căruțaș abțiguit care, în văzul tuturor, biciuiește la sânge bietul cal costeliv și deșelat, înhămat la căruța vârfuită cu lemne de furat? Poliția animalelor, cu 488 de angajați, între care 88 de medici veterinari, va avea de înfruntat întâi de toate prejudecăți și mentalități străvechi; de nu va deveni cimitirul elefanților unde-s exilați polițiștii compromiși sau incapabili, are șansa să ajute România în a face încă un pas către deplina asumare a rigorilor civilizației veacului. Când am venit student la Iași, m-a frapat exclamația unui călător călcat pe bombeu în tramvai: „vezi unde pui piciorul, mă, animală!” La feminin deci – „animală”! Genul substantivului nici nu mai conta, ștampila „animal” sancționând la grămadă tot ceea ce-i mitocănesc, brutal, agresiv, vulgar, bădăran, grobian ș.a.m.d. Nedrept! Sunt niște suflete! Avem de a face cu ființe simțitoare, afectuoase și inteligente, cu ce drept le gratulăm cu tot soiul de invective infamante (minte de găină, creier de porumbel, proastă ca o gâscă ș.a.m.d.)?

Am primit, prin internet, un clip senzațional. O păsăruică de pe malul râului, nu mai mare decât un guguștiuc și-nzestrată cu ditamai ciocul, găsește o bucată de pâine. O aduce pe puntea de scânduri ce traversează apa și-o mărunțește cu grijă. După care – veți spune – începe s-o înfulece. Nu! Ia o fărâmitură în cioc și-o azvârle în apă. Peștișorii o culeg imediat. Aruncă alta. Deveniți încrezători, peștii înoată la suprafață, cu boticurile afară. Pasărea aruncă a treia fărâmitură și, haț, înșfacă peștișorul! Când pasărea nu găsește pâine rămasă de la prânzul pescarilor, vânează insecte: cosași, gândaci, tăuni. Îi amețește c-o lovitură de cioc, dar nu-i răpune de tot, ca să se mai zbată cât de cât. După care îi aruncă în apă și așteaptă; rar se-ntâmplă să nu-și valorifice investiția!

O altă aripată, din familia corbilor, este filmată când, cu un bețișor prins în cioc, scormonește într-o adâncitură a trunchiului putrezit. Acolo, probabil, sălășluiește o larvă puhavă, numai bună de trecut în meniul micului dejun. N-ar avea cum s-o scoată cu bețigașul făr-de cârlig în vârf; în locul mecanicii deficitare, utilizează arma psihologică. Zgândărind, izbutește să irite larva, care se apără mușcând bățul cu cleștii mandibulei. Când o simte agățată, corbul trage afară bețișorul, cu larvă cu tot! Ei, cum să mai spui, în batjocură, „minte de pasăre”? ...

Câinele unui vecin a fost exilat de două ori la zeci de kilometri de casă și legat la gardul unei stâne (făcea boroboațe la domiciliu, băgând în boale trecătorii). A rupt funia și, de două ori la rând, s-a întors, după ce a „vâslit” câte două-trei săptămâni în căutarea casei! Cum de-a luat-o încoace și nu în altă parte? Cum de-a izbutit să traverseze întreg Iașul?

Am avut doi motani care, când intra un străin în casă, se refugiau tocmai în capătul scării ce duce la pod. Și asta fiindcă au rămas cu neplăcute amintiri de la vizita veterinarului care, după lupte grele, a izbutit să le facă injecții și să le dea pastile. Acum, orice musafir e-un prezumtiv veterinar, dar spaima funcționează numai față de bărbați necunoscuți. Partea femeiască nu le stârnește nici o reacție, torc și se gudură fără umbra vreunei bănuieli!

Într-un brad din curte am cuib de grauri (dacă n-or fi mai multe, după cât găinaț curăț de pe alee...) Când îi dau drumul lui Claxon afară, dacă-s pe-acolo, graurii încep să imite lătratul câinilor (!) și-o fac atât de bine, încât motanul intră la idei, zbârlindu-și coada...

Viața animală ce ne înconjoară e-un miracol de care omul, în egoismul său funciar, n-o să aibă parte în vecii vecilor. Zilnic, pe glob dispar nu știu câte zeci de specii, în special insecte, dar și ele fac parte dintr-un lanț al condiționărilor, iar o verigă lipsă e-o știrbitură cu cine știe ce efecte în cu totul altă parte. Încet, încet, adoptăm, fără să ne dăm seama, soluția Noe, îngrămădind în grădini zoologice și-n rezervații făpturile amenințate cu dispariția. Noe le ferea de potop, noi, le ferim... de noi. Ne comportăm față de celelalte viețuitoare cu superioritate tâmpă, întemeiată pe jocul util – inutil: păstrez, cultiv și ocrotesc doar ceea ce-mi folosește. Deocamdată, n-avem cum adopta în Balcani conduita instituțiilor engleze de ocrotire a animalelor, fiindcă ne despart veacuri de mentalitatea insularilor, capabili să declanșeze adevărate desfășurări de forțe numai pentru că un rățoi sălbatic și-a agățat piciorul într-un cârlig pescăresc. Noua Poliție a animalelor va trebui s-o înceapă, metodic, de la capătul capătului, cu axioma animal = ființă. Cu drept la viață și la ocrotire.