Mircea Radu IACOBAN

Borșul s-a acrit de tot, nu mai e de glumă! Cifrele raportărilor zilnice s-ar cuveni să îngrozească, numai că, încet-încet, s-a instalat obișnuința și, în realitate, emoția generală pare din ce în ce mai firavă: „Da, domʹle, s-a trecut de 5.000, facem ce putem, asta e, la alții e și mai rău!” – justificare fatalistă care, făr-de voie, sugerează și o mare întrebare: în România s-a făcut tot ce trebuia făcut? Facem, în acest moment, într-adevăr ceea ce se cuvine? Punctul de pornire al discuției nu se poate întemeia decât pe soliditatea cifrelor de bază: numărul infectărilor și cel al deceselor, amândouă încă destul de șubred stabilite. Iar raportul dintre ele este, la noi, terifiant și umilitor, situându-ne când pe locul I, când pe II al mortalității în Europa. Cifra cotidiană reprezentând detectații cu Covid-19 fiind în strânsă corelare cu numărul constant crescător al testărilor poate și nu poate fi relevantă până la capăt. Amplifică, desigur, coeficientul de îngrijorare al nației; nu numaidecât justifică și impune măsuri totale de revenire la rigorile stării de urgență. Da-i nevoie să atingi un anumit grad al inculturii și inconștienței (Dan Bittman, solistul trupei „Holograf”) pentru a susține că virusul e-o invenție și măsurile de protecție aberante! Nu știu câtă eficacitate reală au masca și săpunul, dar ceva-ceva trebuia făcut, nu puteam aștepta în dolce far niente pogorârea ipoteticului vaccin! În cazul celei de a doua raportări statistice, aceea a deceselor, lucrurile se complică. Trecem în contul pandemiei (conform indicațiilor OMS) și moartea suferindului de cancer în stadiu terminal, căruia rudele îi țineau aprinsă lumânarea la căpătâi. Aberant! La noi nu se fac autopsii: ștampila „Covid” te trimite direct la cimitir, în sicriu sigilat. Într-o singură situație s-a mai interzis, în România postbelică, autopsierea: era vorba despre morții revoluției din 1.989. Înțeleg rațiunea bolnavă a interdicției de atunci, n-o văd pe cea de acum. Barem prin sondaj, ori prin necropsierea cazurile suspecte, legiștii ar trebui lăsați să-și facă treaba; înmormântările „în orb” lipsesc medicina de rezultatele cercetării aplicate, atât de necesară în cazul noilor și prea puțin cunoscutelor amenințări globale. Chestiunea modului de interpretare a raportului contaminare-deces s-ar putea să apară și ea într-altă lumină dacă s-ar da publicității cifrele care să îngăduie o comparație cu perioada similară a anului precedent: câte vieți pierdute atunci, când Covid nu exista, câte acum. Cu jumătate de gură, aud întrebarea pusă ici-colo; la noi, niciodată n-a primit un răspuns clar și răspicat, dar pe alte meridiane se vehiculează informații neașteptate potrivit cărora s-a murit tot atât, dacă nu și mai mult, de gripă anul trecut decât de Covid acum. Ce să înțelegem din asta? Cum interpretăm? Foarte greu de răspuns! Extrem de agasantă rămâne incertitudinea: ce va să fie, știe cineva? Omenirea învinge virusul? Când, joia viitoare, ori în deceniul celălalt? Și, între timp, n-apare unul cu cornițele mai altfel? N-or s-o ia de la capăt cei care or mai face, atunci, umbră pământului? Credința optimistă încăpățânată „pe mine virusul nu mă atinge” funcționează ca alternativă (morală) a vaccinului, dezvăluind un psihic puternic și încrezător, cuplat împotriva naturii cu un instinct de conservare subțirel și firav; amintește mai degrabă de ruleta rusească – ține cât ține, după care te trezești (dacă te mai trezești și dacă ai norocul să ți se găsească un ventilator) la ATI. O certitudine, totuși, există: imposibil să mai dureze cine știe cât actualul stand by în care statul captiv plătește din împrumuturi nemunca și viața cetățeanului este total întoarsă pe dos. Se poate comunica și relaționa aproape deplin on-line, da-i imposibil de trăit on-line. În catastife, 2020 ar trebui menționat ca an pur și simplu rebutat existențial și pierdut din viețile noastre, de neadăugat la vârsta din buletine și de izgonit din cotloanele memoriei. Să zicem că l-am ne-trăit într-o altă dimensiune – numai că, din păcate, viața n-are tasta „delete”. Poetul spunea „De-o fi una, de-o fi alta... Bucuroși le-om duce toate”. N-o făcea cu supusă resemnare, ci dimpotrivă, trimițând un strigăt de luptă: „de e pace, de-i război” În anul de grație 2020, cu cine să te războiești? Cu o moleculă invizibilă ce te pândește de pretutindeni și căreia, deocamdată cel puțin, n-ai ce să-i faci? E-un grăunte de eroism în gestul sfidător de a nu purta masca, ori un incult atentat la sănătatea celor din jur? Are loc politica în confruntarea cu pandemia? Plătește cineva pentru ceea ce s-a greșit în abordările de până acum? Este limpede ceea ce trebuie întreprins pe mai departe, sau continuăm să bâjbâim? Cât mai pot fi răbdate rigorile carantinării, darămite înăsprite? Cât mai rezistă personalul medical? Care-s atribuțiile Grupului de comunicare strategică în afara numărării morților? Ce ne așteaptă? Întrebările se tot adună, răspunsurile întârzie. Nici nu mai știu ce suntem: parte a soluției, sau parte a problemei?