Mircea Radu IACOBAN

De asta îmi arde mie acum, când cifrele pandemiei explodează, Trump este pe cale să piardă alegerile și Vulpița s-a întors inopinat la Blăgești? Bănuind reproșul, încerc să-l preîntâmpin: ei bine, da, luați-o ca altă virusare, ca o maladivă obsesie de grămătic: pur și simplu sufăr când văd cum stricătorii de limbă beneficiază, în România, de eternă amnistie! Pe zi ce trece, limba strămoşilor este tot mai stâlcită, deteriorată, sub privegherea şi cu largul concurs al radioului şi televiziunilor. Odată și odată, CNA ar trebui să pună decis piciorul în prag! Veghează cu osârdie la „respectarea exprimării pluraliste de idei”, uitând că între misiile sale statutare se află și „protejarea culturii și a limbii române” – cum stă scris în Statut! C.N.A. urmăreşte cu straşnică atenţie tot soiul de încălcări ale regulamentelor, rămânând inert la promovarea şi generalizarea, prin radio și tv., a inculturii stricătoare de limbă! Sumedenie de năzbâtii capătă, prin tolerare şi proliferare, statut ilicit de normă. Şi când, în sfârşit, prostia devine prea de tot evidentă, degeaba o mai arăţi cu degetul, fiindcă-i mult prea târziu: s-a încuibat în limbă și, grație toleranței academice, se consideră că de astă dată o legitimează… uzul! Bun în grad!

Cine mai pronunţă azi o anumită categorie de nume proprii accentuând corect? S-a uitat de mult! Ciubotáriu a devenit Ciubotaríu, Grădináriu, Grădinaríu, Pescáriu, Pescaríu ş.a.m.d. Deplasarea accentului pe penultima silabă a unui diftong inexistent pare a lăsa impresia unei exprimări... mai elevate şi mai „domneşti”, tot aşa cum lui Jupân Dumitrache i se părea mai „de oraş” să spună „cremenal”în loc de „criminal”. Nu există o lege a evoluţiei fonetice, vreun temei de istorie a limbii care să justifice inventarea unei silabe niciodată atestată până acum și tâmpa schimbare de accent; o explică doar dorinţa incultului de a se da „mai domn” și mai ştiutor de carte. Dacă doar o săptămână-două radioul şi televiziunea ar fi atras atenţia asupra flagrantei lipse de corectitudine şi, pe post, s-ar fi difuzat doar formele nominale nepervertite, prostia nu s-ar mai fi lăbărţat. Acum, e prea târziu! Numele proprii ale românilor nu mai sună precum ni le-au lăsat strămoşii, pe tată îl cheamă într-un fel, și pe fiu altfel, fiindcă maneliştii gramaticii le-au răsucit după mintea lor puţină şi odihnită.

Aproape că a intrat în subconștient alt fenomen pur şi simplu idiot: „ca şi”. De cine știe când nu se mai spune „alb ca varul”, ci „alb ca şivarul.” De ce? Dintr-o pudică frică de cacofonii. Poate că sună ca dracu’ „lucrez ca contabil” şi, în astfel de cazuri, introducerea unui şi-tampon (de care propoziţia n-are nici o nevoie) devine cumva tolerabilă.

Dar de ce „eu, ca și ministru”? Ascultaţi cum se vorbeşte în Parlamentul României şi veţi constata cât de repede tâmpenia a prins – pentru simplul motiv că o persoană nesigură pe ceea ce (mai) ştie adoptă grabnic „noutăţile” ce l-ar putea aduce în preajma vorbirii „elevate”. Aştept ca versul eminescian „Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri” să devină „Trecut-au anii CA ȘI norii lungi pe șesuri”!

Sunt lucruri pe care nu odată le-am mai spus și scris, de câteva ori chiar în această rubrică; ei bine, o să le repet cu orice prilej, doar-doar s-o sesiza cineva de la CNA și-și va aminti că între sarcinile instituției se numără protejarea limbii române – și, logic, a limbilor minorităților. Cacofonii mai mult sau mai puțin tolerate există în toate limbile, dar nici una nu știu să fi recurs la soluții pompieristice de genul cretinului „ca și”!

Altă boacănă: numeralul şaptesprezecea devenit de mult, la Radio Bucureşti, „şaptisprezece”. Probabil că deţinătorii patentului au urmat nu şapteclase elementare, ci şapti!Ce să mai spun despre „oradoisprezece”? Dac-ar fi statornici în neştiinţa lor penibilă, cei ce spun „ora doisprezece”în loc de „ora douăsprezece” (pe Rareș Bogdan l-am auzit vorbind despre „doisprezece fete”!) ar trebui să pronunțe şi „ora doi”în loc de „ora două”... A lucrat şi sus-semnatul la Radio şi la Tv. Atunci când intervievatul stâlcea gramatica, fie că-l opream şi înregistram fraza din nou, fie că – în cazul transmisiei directe – strecuram în pasajul următor o formulare asemănătoare pronunţată corect, cu evidentă şi apăsată intenţie de a avertiza ascultătorul că alta-i recomandarea gramaticii limbii române. Te-ntrebi cui îi mai pasă, astăzi, cu adevărat, de starea „limbii vechilor cazanii!”