Mircea Radu IACOBAN

Ca-n „Balade vesele și triste”, se anunță cu jumătate de gură un posibil divorț, copios și zgomotos comentat încă înaintea depunerii cererii de despărțenie. Bref: Rădoi pare a intenționa să renunțe la mariajul păgubos cu Naționala: „Mișu Șt. Popescu vrea să divorțeze / Lung prilej de vorbe și de ipoteze!” Gura lumii fiind, cum se știe, slobodă, „Unii spun că <Mișu singur e de vină> și <Desigur, alta nu l-ar fi răbdat>, după cum circulă și păreri potrivit cărora pricina trebuie căutată în tabăra miresei, <C-a luat-o numai cu ce-a fost pe ea>, <goală, fără nici o dotă>” ș.a.m.d. De tot calică n-a fost mai niciodată Naționala României: după Klagenfurt se afla pe locul 34 în ordinea mondială a fotbalului (acum a căzut pe 44) și pe 20 în cea continentală (acum, e pe 25 și a ajuns în nefericita urnă a treia). S-ar zice că mirele Mirel a cam risipit dota miresei!

Se poate glosa la nesfârșit pe marginea temei „cine-i marele vinovat?”, deși răspunsul este unul singur și la îndemâna oricui. L-a nemurit într-o replică de comedie Baranga: „ăștia-s oamenii, cu ăștia defilăm!” Nu poți ara cu tricicleta! Este spre binele nostru să recunoaștem barem acum, după trei bătăi la rând încasate de la echipe de mâna a doua, că suntem pur și simplu mici. Avem dreptul la speranță – numai că împlinirea nu cade din cer cu hârzobul, trebuie s-o nutrești cu strădanie, profesionalism, susținere managerială, inteligență. De ce tricicletă și nu tractor, unde-s performerii de altădată, ce-i de făcut, este o altă foarte necesară discuție, întru totul serioasă și responsabilă, dar deocamdată trebuie să facem harapnic din ceea ce găsim prin ograda pustiită în care scurmă prin toate cotloanele păsăret adus din străinătățuri.

Naturalizarea a fost și rămâne un drept legitim al cetățeanului; a recurge la ea doar din rațiuni fotbalistice mi se pare o soluție lașă și total conformă cu practica importului de varză din China și roșii de polistiren din Turcia într-o țară ce ar putea hrăni singură un sfert de Europă. Na, iată-mă-s: ca tot românul priceput la fotbal și-n toate cele, am început să emit sentințe și să dau directive! Dar, la urma urmei, de ce nu? Mai încape o voce subțirică în ditamai corul națiunii… că tot n-o să țină nimeni seama de ea!

Le iau pe rând. Ca persoană, Mirel Rădoi îmi place, iar Dan Petrescu (eventualitate în cazul demisiei) mai puțin. Mirel încă nu s-a hârșit deplin în râșnița fotbalului românesc, încă păstrează un rar zaț de sinceritate și bună-credință. În vreme ce, uns cu toate alifiile și tarat de mania persecuției, Dan dă, în orice împrejurare, până la ridicol, toată vina pe alții, Mirel și-o asumă cu asupra de măsură. A mai răscolit prin catalogul subțirel al performanței naționale, a mai pritocit echipa (asumându-și cuvenitele riscuri), a încercat să propună nume noi și o altă idee de joc, potrivnică tacticii cu parcarea autobuzului în careul de șase. Fondul rămânând același, performanțele n-aveau cum să fie cu totul altele. Adevărat, m-a nedumerit ideea renunțării la jocul pe extreme, m-a scandalizat menținerea în teren a unui jucător-caricatură, din desene animate, (Mitriță) și a unui pensionar neputincios (Deac), precum și neconvocarea lui Tănase; nu m-au surprins vechile hibe (a doua, cel mult a treia, pasă eșuată, centrarea oarbă, incapacitatea la finalizare, ambiția concretizată prin faulturi dure, nu prin efort profitabil investit), m-au deziluzionat profund al de Alibec, Keșeru, Bancu & comp., dar și comentatorii tv dispuși să caute tot timpul justificări și de doi bani speranță. Dar, pentru a reveni la balada lui  Topârceanu: cererea de divorț a lui Rădoi mi se pare pripită, cu atât mai mult cu cât nu văd eventualități demne de luat în seamă.

De altfel, după cum scrie presa, FRF nici n-ar fi capabilă să plătească suma (n-am înțeles dacă estimată sau pretinsă) cuvenită lui Dan Petrescu. De unde se vede că în afară de bani și iar bani, nimic nu contează! Fiind vorba de destinul Naționalei și de prestigiul țării, orice antrenor român cu o licărire de patriotism rămasă în suflet ar putea să-și ofere serviciile păstrând, barem o vreme, cuantumul salariului de la club. Ți-ai găsit! A fost odată! Întâi banii și pe urmă, dac-or fi  să fie, rezultatele! Ca la… nu mai zic! Nici Hagi, cu toată stima ce i-o port, nu-i soluția: ar interveni din nou „Principiul lui Peter”, acela al descalificării  prin promovare. Propun, de aceea, soluția-Biertan: în bastionul estic al bisericii-cetate săsești fondată în 1397 există o cameră în care erau închiși cei ce voiau să divorțeze. După un răstimp de conviețuire în doi, cu un singur blid și o singură lingură, de cele mai multe ori se renunța la despărțire. Ar mai fi de așteptat și de îndurat două meciuri, după care să se ia hotărârea și-n divorțul Rădoi-Naționala. La Topârceanu se termină simplu: „Madam Popescu nu mai dă divorț.” Pe Mișu Șt. Popescu, poetul l-a uitat! Oricum, „Vineri, toată lumea a putut să-i  vadă / Amândoi, alături, braț la braț, pe stradă”.