Mircea Radu IACOBAN

O fantomă bântuie istoria recentă a Iaşiului: aceea a Academiei Mihăilene. Mulţi vorbesc, puţini cunosc. Oricum, rămâne printre cele mai cretine demolări din perioada dejistă. Întâi şi-ntâi, s-a distrus un simbol: era clădirea în care Mihail Kogălniceanu a ţinut întâiul curs de istorie a românilor, fostă reşedinţă domnească, apoi sediu al Academiei Mihăilene. Pe alte meleaguri, astfel de zidiri sunt proteguite cu clopote de sticlă; la noi, a doborât-o târnăcopul inculturii suverane! În respectivul perimetru s-a construit, după aceea, ditamai blocul. Procesul-verbal al şedinţei în care s-a decis dărâmarea a constituit temeiul unei piese (,,Hardughia’’), pe care am scris-o în 1981 – la rândul ei demolată, fiind interzisă la scurt timp după premieră şi la Teatrul Naţional din Iaşi şi la Teatrul din Piatra Neamţ. Interzisă a rămas până azi – probabil, Iașiul încearcă și acum o justificată jenă...

Oştean fiind, am fost dus cu plutonul să ,,executăm o demolare” în marginea Pieţei Unirii. Pe vremea aceea, armata culegea porumbul, construia Canalul alături de condamnații politic, ridica terasamente de cale ferată; la nevoie, ataca şi simboluri capabile să evoce România de altă dată. Edificiul propriu-zis fusese deja pus la pământ, noi urmam să șarjăm cu târnăcopul cioturile care mai rămăseseră din fostul zid de incintă. Numărându-mă într-un fel printre demolatori, am rămas şi cu o anume nedefinită nedumerire, şi cu sporit interes faţă de destinul zidirii înlăuntrul căreia au ţinut cursuri Eftimie Murgu, Ion Ghica, August Treboniu Laurian, Simeon Bărnuţiu, V.A. Urechea şi atâţia alţi prestigioşi începători într-ale învăţământului românesc.

Răscolind hârţoagele din pod, am dat peste un manuscris (în adevăratul înţeles de azi al cuvântului, adică, dactilografiat și corectat „de mână’’) datorat intelectualului ieşean de fineţe care a fost Dan Bădărău. Pot fi aflate, din aceste file regăsite, o mulţime de amănunte despre ,,hardughia’’ ce-a fost văzută, până acum, doar în poze sepia, pe dinafară. Bădărău i-a călcat de multe ori pragul; a murit în 1968, deci, mult după demolare, dar manuscrisul precede scandalosul eveniment. Când a descris-o, profesorul ieşean, fost general în armata regală, nu ştia că face ultimul portret dinaintea executării sentinţei capitale.

Aşadar: a fost casa spătarului Petrache Cazimir. Documentar, e atestată încă din 1799. A scăpat ca prin minune din marele incendiu ce a distrus Iaşiul în 1827 şi, cum flăcările mistuiseră tot „dricul târgului”, chiar și Curtea domnească, de voie, de nevoie, Sandu Sturza Voievod a ridicat-o la rang de reşedinţă. Statul moldovean cumpără imobilul în 1834, hărăzindu-l să găzduiască Academia Mihăileană (între 1834-1860), precursoarea Universităţii ,,Al. Ioan Cuza’’ (care, în paranteză fie spus, insistă prea puțin motivat să-și stabilească înființarea târziu, în 1860). A adăpostit, apoi, internatul unui liceu şi, după aceea, Pinacoteca ieşeană şi sediul Filialei Academiei. Bădărău o descrie astfel: ,,Având intrarea prin curte, prezintă pe faţada din spre stradă două vaste rotonde suprapuse, deasupra cărora se află o cupolă (...) În interior, se pot vedea urmele scării primitive, aceea acum în funcţie fiind şi ea destul de veche. Încolo, clădirea nu a suferit alterări importante, înfăţişarea ei este aceea de azi (...) fiind privilegiată faţă de atâtea altele (clădiri, n.n.) şi rămânând un monument reprezentativ pentru ultimii ani ai secolului XVIII.”

A scăpat, deci, de foc, de cutremure, de două războaie mondiale, de prefaceri parazite, a înfruntat timpul cu dârzenie şi demnitate, fiind distrusă din temelii... nu se prea ştie de ce. Şi cine a semnat sentința, fiindcă procesul-verbal acum nu-i de găsit. Principalul argument, absolut idiot: într-o anexă a clădirii, ulterior adăugată, ar fi funcționat, la începutul veacului XX, o... casă de raport. Evident, nu rezerviștii scoşi la treabă poartă vina dărâmării – de fapt, nici nu prea știam despre ce-i vorba. Mă-ntreb dacă n-ar fi fost cazul ca, pe placa memorială aşezată pe locul fostei Academii Mihăilene, alături de informaţiile încrustate în marmoră, să se graveze şi numele demolatorilor. Vorba cronicarului: ,,să să ştie.”