Mircea Radu IACOBAN

Noaptea minții! Decenii în șir, regimurile din „lagărul socialist” au fost învinuite – evident, pe bună dreptate – că anulează libertatea autorilor de a-și alege temele, propune viziunea și decide modalitatea exprimării artistice. Aproape că nu era emisiune literară la posturile străine mult ascultate de români în care să nu fie invocată acuzator situația scriitorului obligat, fie direct, prin cenzură, fie indirect, prin politicile editoriale, să evite cutare temă ori s-o trateze strict în maniera recomandată de „foruri”. „Stăpânirea” (vorba lui Lesnea) propunea în schimb scriitorului alte subiecte: într-o vreme „eroismul constructorilor Canalului” (majoritatea deținuți politici!) și lupta cu sabotorii Hidrocentralei de la Bicaz, mai apoi „minunatul nostru tineret”, întrecerea socialistă, inovatorul fruntaș, femeia-eroină, metroul, Casa poporului, „omul nou” ș.a.m.d.

Existau nu numai subiecte prohibite, ci și diverse alte canoane, „de îndrumare”, începând cu prevalența „eroului pozitiv” și terminând cu obligatoriul „final luminos”. Marx spunea că „omenirea se desparte de trecutul ei râzând”, numai că nici să zâmbești nu se cade la amintirea celor ce au fost odată… și care sunt pe cale să fie impuse din nou, culmea culmilor, tocmai de către cei care le denunțau și afuriseau cândva!

Absolut incredibil! Tocmai din SUA, „țara tuturor libertăților” și „zenit al democrației”, sosesc veștile cele mai năucitoare. S-au banalizat și aproape că nu mai impresionează interdicțiile și modificările de titluri cerute (și obținute) de adepții Antifa: „ăsta-i trendul, așa facem!” Titlul romanului Agathei Cristie, „Zece negri mititei”, vândut până acum pretutindeni în sute de ediții și-n peste o sută de milioane exemplare, a devenit „Erau zece”, fiindcă, oroare, cuvântul „negru” figurează în paginile cărții de 74 de ori. Inadmisibil! O spune și strănepotul Agathei, Prichard: „Nu trebuie să mai folosim termeni care să rănească pe cineva.” De ce „negru” o fi rănind, iar „alb”, nu?

Minunăția de film „Pe aripile vântului” a fost retras în iunie de pe platforma HBO Max și a revenit abia acum, proiecția fiind precedată de un penibil preambul avertizator-justificativ. Principala acuză: personalul domestic, alcătuit din negri, „este reprezentat ca fiind mulțumit de locurile sale de muncă și tratat ca orice alt angajat.” Poate așa vor fi stat lucrurile în familia respectivă, cunoscută ori imaginată de Margaret Mitchell, că până și teoreticienii marxiști au renunțat la fetișul „tipicului” în literatură! N-or fi fost chiar toți stăpânii bestii, scriitorul are dreptul, dacă nu chiar datoria, să investigheze și în teritoriul excepției. Dar iată că literații americani sunt obligați acum să respecte teoria „personajului tipic” din răposatul realism socialist, azvârlită de mult în lada de gunoi a literaturii! Halal libertate de creație, cine și-ar fi putu închipui așa ceva?

Despre aberațiile din cinematografie și condiționalizările stupide în cazul Premiilor Oscar am scris într-o rubrică precedentă. Absurdul pandemic avansează și a ajuns la cote de necrezut: de acum încolo, nu mai contează ce și cum a scris autorul în carte, dezlegările ori afurisirile se stabilesc și în funcție de declarațiile lui în presă. Cartea poate fi formidabilă și făr-de reproș Antifa, dar dacă scriitorul a declarat ceva deranjant într-o gazetă, retragem și filmul, și cartea!

Scriitorului chinez de S.F. Liu Cixin (la noi i-au apărut, în traducere, cărțile „Problema celor trei corpuri”, „Pădurea întunecată”, „Capătul morții”), deținător al Premiului „Hugo” și de nouă ori câștigător al „Galaxy Award”, i s-a comunicat că Netflix intenționează să realizeze un serial după bestsellerul nu demult apărut „Problema celor trei corpuri”. Explozie de oroare și revoltă: imposibil, autorul a acceptat indirect, într-o declarație de presă publicată de The New Yorker, politica guvernului chinez vizavi de tratamentul minorității musulmane uigure! Nu mai puțin de cinci senatori republicani americani (!) au cerut imperios Netflix „să reconsidere serios decizia sa” – dacă nu ești „politically correct” în toate cele (adică, în traducere mai liberă… gândești cum zicem noi că trebuie), cum să ți se publice ori ecranizeze cărțile? Trilogia lui Cixin, scriitor S.F., n-are cea mai mică legătură cu declarațiile din presă ale autorului. Nu contează! Cam cum se întâmpla cândva la noi: cutare a vorbit la „Europa liberă”? Nu-l mai publică nimeni!

Greu de înțeles cum de a ajuns una dintre cele mai democrate țări ale lumii în situația de a reinventa rigori idioate în artă, abandonate până și de cei care le-au creat și susținut în pofida oprobriului general. Se-ntâmplă ceva cu America! Mă tem că ar exista o explicație, câtă o fi ea de incomodă: ar fi vorba despre nivelul cultural în suferință al unei națiuni care de mult s-a dezobișnuit să mai citească și… chiar să scrie de mână!