Mircea Radu IACOBAN

Sociologii susțin că înmulțirea peste măsură a limuzinelor, precum și proliferarea explozivă a vilelor, ar demonstra „statutul colonial” al respectivei zone. Și la Kinshasa, și la Rawalpindi, străzile sunt ticsite de mașini luxoase, dar alături circulă căruțe și ricșe; viloaiele răsar precum  ciupercile, în vreme ce periferiile sunt strivite sub mizeria bidonville-urilor. Semnul progresului autentic l-ar constitui dezvoltarea echilibrată, contrastele violente probând mai degrabă subdezvoltare. În numai câțiva ani, orașele României au fost potopite de autoturisme fabricate „afară”. Cu vreo două decenii în urmă, am dormit o noapte la hotelul „Moldova” din Bacău și dimineața a fost foarte simplu să-mi găsesc mașina de atunci în parcare: era... singura „Dacie” 1310. În rest, toate mărcile cu putință, nu numaidecât rable ochioase luate la mâna a doua sau a treia, dar și exemplare ieșite de pe bandă cu un an-doi în urmă. Mai toate marile orașe se confruntă acum cu sufocarea traficului: trama stradală a rămas cam aceeași, iar mașinile s-au înzecit, însutit, înmiit!! Ce să facă primarii, orașele nu-s de cauciuc! Amenajezi cu grea strădanie o parcare cu cincizeci de locuri, timp în care s-au înregistrat în urbea respectivă 500 de noi înmatriculări, procesul continuând – ai zice că-n progresie geometrică! La Iași, probabil și la Suceava, e și mai greu: cum sapi un metru, cum dai de vechi zidiri. Noi avize, lungi termene de cercetare arheologică, poate și interdicții totale. Cu ani în urmă, consideram gag reușit secvența în care Louis de Funes se-nvârtea la nesfârșit cu mașina în jurul unui magazin, vânând eliberarea unui loc de parcare. Credeam că-i invenție comică, dar uite c-am ajuns și eu, la Iași, să-mi plimb speranțele în cerc în căutarea locșorului jinduit! De regulă, Comisiile municipale de circulație recurg la cea mai proastă și păguboasă „rezolvare”, plantând pretutindeni semnul „oprirea interzisă” (ori staționarea). Cel puțin la Iași, mai fiecare stâlp din centru este ornat cu X-ul ori bara interdicției. N-ai voie să oprești în preajma piețelor agro-alimentare, a marilor instituții, a magazinelor de electrocasnice (ce faci, iei frigiderul în spinare?), a spitalelor, a bancomatelor – adică, exact acolo unde ai mai mare nevoie s-ajungi cu mașina. Și mă tem că nu-i vorba de-o rețetă ieșeană; mai toți edilii consideră că amplasarea excesivă a interdicțiilor generează disciplină rutieră. E chiar pe dos: realitatea traficului jugulat determină eternă încălcare a restricțiilor. Plasate pretutindeni, cu și fără prea mult rost, semnele „oprirea interzisă” și „staționarea interzisă” au ajuns să nu mai impresioneze. Nu-i ca în Germania, unde, în timpul slujbei de înmormântare, Poliția a ridicat dricul din fața bisericii – n-avea voie să staționeze acolo! În dimineața de vineri am numărat 62 (!!) de mașini staționate de-a lungul unui bulevard ieșean, cum ar scrie agenții rutieri în procesul-verbal, „în raza de acțiune a semnelor” cu pricina. Excesul duce la banalizare și nimeni nu mai dă doi bani pe rigoarea avertizării compromise. Ce să facă Poliția rutieră? Poate ridica ori bloca roțile, de pe o singură stradă, la 62 de mașini? Pe care o alege prima? Și de ce pe aceea? Doar fiindcă-i „Dacie”? Iar cetățeanul, ce să facă? Să parcheze pe acoperișul blocului? Să-și bage mașina în baie? Clujenii vor metrou (sigur, n-apuc să-l văd pe Boc bătând toba sub Feleac!), ieșenii proiectează un tren urban. Asta când o fi să fie, deocamdată nu-s rezolvate până la capăt nici centurile ocolitoare. Geaba sumedenia de sensuri unice care apar peste noapte – mai mult încurcă! Soluția ar fi, până la construirea ipoteticelor parcări încăpătoare sub și supraterane, regândirea fluxurilor și renunțarea la excesul de interdicții, prin aducerea lor sub semnul logicii momentului. În fața magazinelor se pot lesne amenaja locuri de scurtă staționare „de aprovizionare”, cum există pretutindeni în orașele europene. Locuiesc în vecinătatea Poliției județene, din belșug ornată cu X-uri și, pe o laterală, plin de mașini staționate! Aici e aici – zonele în care, prin tradiție și din acută necesitate, nimeni nu respectă semnele de circulație, se cuvin gestionate hotărât: ori, ori! Ori interdicția este urmărită și sancționată, ori zona curățată de semne care lasă șoferul rece. Co-existența la infinit și-n bună pace a interdicției cu încălcarea ei flagrantă înseamnă că, în România, nu-i nici lege, nici tocmeală: e haos.