Mircea Radu IACOBAN

Căutând una-alta prin rafturile din garaj, dau peste cutia de carton cu actele, scrisorile și însemnările tatei. La vremea aceea, plasticul încă nu se inventase, așa că teancul de hârtii a fost mai întâi învelit cu o foaie de celofan, după care cu o pagină a unui cotidian din 1947. Cum de nu i-am dat nici o atenție până acum? Adevărat, fila a devenit maroniu-cenușie, litera e aproape ștearsă, și, odată despăturită, se ivesc rupturi ici-colo, pe la colțuri și îndoituri – mai nimic nu te-ar invita s-o descifrezi în 2020 dacă nu s-ar preciza amănuntul temporal cheie: 1947. Acel an într-adevăr o fi existat? L-am trăit și eu? Cum de-au izbutit să-l depășească părinții noștri? Nu știu alții cum sunt, dar când încerc să-mi reînvii, din amintiri, copilăria, parc-aș inventa povești „rostite de o străină gură”. Doamne, chiar așa să fi fost? Câți dintre cei tineri își pot imagina cum se trăia atunci? Și pe câți realmente îi mai interesează? Scriind „1984”, Orwell privea către viitor, avansând scenarii în care nici el nu credea până la capăt. Explicabil: fiind trimiteri către ipotetice lumi ce or să vină, îndoielile-s totdeauna la locul lor. Iar realitatea pur și simplu avea să depășească proiecțiile autorului! Dar cum și de ce să te îndoiești când cobori în trecut, unde faptele-s consumate, adjudecate, arhivate? Și totuși... Găsesc și o fotografie: subsemnatul, absolvent al clasei întâia, aflat la mare, într-o colonie de copii cu TBC extrapulmonar. Mă privește un slăbănog cu părul vâlvoi, hrănit cu cartofi, marmeladă și untură de pește dăruită de suedezi. Repet vorba lui Călinescu, la vederea pozelor din tinerețe: „ce-i cu voi, băiețași, cu ce drept purtați numele meu?” Tot mai puțini sunt cei care pot să-și mai amintească suferințele nenorocitului an 1947, îngrozitoarea secetă, foametea, cartela cu cele 300 gr. pâine neagră pe zi, hainele „pe puncte” (puteai cumpăra o cămașă pe an, o pijama la doi ani și, dacă-ți dădea mâna, un palton la patru...), darămite evenimentele politice, ici-colo evocate în cărțile istoricilor, în colocvii și simpozioane? În 1947 a fost scos în afara legii Partidul Național Țărănesc, a fost pusă în scenă mascarada procesului lui Maniu, a abdicat regele Mihai și – ca ironie a veacului – Consiliul de Miniștri îl declara pe Stalin cetățean de onoare al României! Se semna Tratatul de la Paris, recâștigam oficial Ardealul, se lansa Planul Marshall... Despre toate aflam crâmpeie din difuzorul Stației de radioficare Ițcani, aflată sub controlul riguros și îndrumarea secretarul Organizației de bază PMR, tovarășa Shechter, așa că-i explicabil de ce despre Planul Marshall, care a reconstruit Europa vestică, am auzit doar din condamnarea oficială a Kremlinului, care l-a refuzat, (ca și România) considerându-l „instrument de consolidare a dominației imperialiste”. Reforma monetară: 20.000 deveneau 1 leu. Puteau schimba ceva bani doar țăranii care dovedeau că și-au dat cotele către stat. Se trăia cumplit de greu – nu știu cum românii au izbutit să traverseze anii în care toată seva țării era drenată către Moscova în contul despăgubirilor de război, iar pușcăriile continuau să se umple cu „politici” de toate culorile, mai puțin roșul aflat la putere. Nu că telefonul mobil, internetul, televiziunea și cursele directe spre Viena ne-a fi lipsit acut atunci – la urma urmei, devin fleacuri dacă-s puse față în față cu mizeria elementarelor condiții de trai, tabloul de ansamblu conturând un incredibil pe care-i mai bine să-l uiți. În anul în care americanii inventau computerul (ENIAC), cuptorul cu microunde, tranzistorii și telefonia mobilă, eu veneam desculț la școală, și scriam cu „tibișirul” pe tăblițe de ardezie. Singura bucurie, la difuzorul gâjâit, erau meciurile de fotbal transmise de Raul Bart, adusă în casele lipsite de aragaz, telefon, radio, cu electricitate pe sponci (o zi da, câte trei nu). În anul în care Thomas Mann publica „Doctor Faustus”, Sartre, „Existențialismul” și Camus, „Ciuma”, la noi se pritocea nesfârșita listă a cărților interzise, scoase din biblioteci și trimise la topit. În drum spre pensiunea „Lucreția” de la Vama, am trecut din nou, la mijloc de septembrie, pe lângă ruinele topitoriei de carte de la Molid; sute și sute de mașini se perindă zilnic pe-acolo și nu cred că, în afara localnicilor, mai știe cineva ce-a fost ea și ce trist instrument de tâmpire națională a reprezentat (reînnoiesc propunerea ca, pe ruinele părăginite ale Fabricii de mucava de la Molid, să se așeze o placă memorială cu inscripția „aici au fost topite mari cărți ale culturii române”). În 1947 începea înscăunarea în fruntea literaților a lui „naș Eminescu”, Deșliu, în fatidicul an se năștea un prieten, George Pruteanu, în vreme ce alt viitor coleg de breaslă, N. Carandino, era arestat și condamnat la moarte... Îmi amintesc ce scandal imens a stârnit atunci, în USA, includerea primului negru, Jackie Robinson, într-o echipă de baschet. Bănuiau contestatarii că, într-o zi, americanii or să aibă nu numai majoritatea baschetbaliștilor, ci și un președinte negru? După care să intre în scenă Antifa, spre a dărâma statuile-fală ale Americii? Ciudate-s căile Domnului!

În 1947, s-a înregistrat maximul de pete-n soare cunoscut vreodată. Asta să fi fost pricina? Atenție, astronomii anunță o nouă și iminentă creștere a activității solare!