Mircea Radu IACOBAN

Nu cred că există român care să se bucure când găsește în cutia poștală o scrisoare cu antentul ANAF, mai ales când este convocat polițienește pentru data cutare, ora cutare, la sediul posomorâtei instituții. După ce, în 2020, am fost anunțat că n-am depus dosarul pentru stabilirea impozitului pe venitul global în... 2017 (trimis cu confirmare poștală de primire semnată la ANAF!) și a trebuit să-l refac – nu numai eu, au fost și alții în aceeași situație! – obținând cu greu alte adeverințe de la diferite instituții din Capitală ce gestionează drepturile de autor, iată-mă-s din nou invitat. Doamne, ce oi mai fi greșit? Refac programul zilei, renunț la ceea ce stabilisem și iată-mă-s la poarta fiscului. Ca totdeauna, coadă zdravănă. Ciudat: de astă dată, sumedenie de tineri și foarte tineri. Nu știu ce hârtie le-o mai fi de trebuință în hățișul birocratic românesc, da-i greu de conjugat misia ANAF cu destinele unor puștani cărora abia le mijește mustața... În fine, intru în citadela impozitelor. N-am zărit niciodată urmă de zâmbet pe chipurile funcționarilor de aici, ca și pe acela al convocaților la ghișee – parcă ne aflăm în lumea lui Buster Keaton, etern încruntatul erou al filmelor mute de odinioară! Biroul funcționarei care m-a convocat nu-i mai mare decât o cameră de baie într-un apartament de bloc. Lucrează aici împreună cu o altă colegă, aciuată la un birouaș lipit de celălalt; nu-s deloc de invidiat condițiile în care-s puși să lucreze slujbașii ANAF, mă tem că nu-s respectate nici obișnuitele norme sanitare valabile până și în închisori! Evident, nu există un al treilea scaun, așa că rămân în picioare. Doamna cu pricina deschide computerul, află pagina incriminatoare, face o lungă pauză și... dispare. Aștept. După vreun sfert de oră se întoarce cu întăriri – încă o colegă care, neîncăpând, rămâne în pragul ușii. Amândouă mă încunoștințează că am fost convocat pentru a mi se spune... că nu am de plătit nimic, fiindcă, în cazul drepturilor de autor, acum impozitele se rețin „la sursă”. Ceea ce, evident, știam; am depus dosarul pentru a nu păți ca și în anul centenarului revoluției din octombrie, 2017. „Bine, doamnă, dar văd că aveți pe desktop toate datele mele de contact, nu puteați să-mi dați un telefon sau să-mi trimiteți un e-mail? Am pierdut complet aiurea o zi, am răbdat lunga așteptare la coadă, m-ați ținut în picioare ca-n fața altarului!” Răspunsul este antologic: „Este greșeala mea și mi-o asum.” Chestiunea cu „asumatul” (DEX: „a lua răspunderea asupra ta”) funcționează din plin și în politică: declari că „îți asumi” și te consideri exonerat. Ce să mai reproșezi cuiva care „își asumă”? Chiar așa să fie?

*

Să ne mai amintim de năstrușnicul Pruteanu: „Sunt absolut de acord cu căsătoria între homosexuali, cu o singură condiție: ca ambii să fie politicieni. Tot ceea ce poate contribui la ne-reproducerea lor este o binefacere pentru noi toți!” Politician fiind el însuși, Pruteanu știa ce știa...

*

Tot de-ale politicienilor, când promisiunile electorale se bat cap în cap în funcție de andrisanții discursului: Ludovic Orban, despre Casele de pensii: „Visul meu este ca în maximum un an să nu mai fie nevoie de sedii fizice. Oamenii nu vor mai trebui să piardă vremea, timpul și nervii în fața unor funcționari care, de multe ori, nu au chef să-i servească.” Și tot Orban, în aceeași săptămână: „Voi vorbi cu ministrul Violeta Alexandru să reînființăm Casa de pensii de la Onești.”

*

Dureroasă știre: a murit soția unui cunoscut scriitor ieșean. Ore întregi, cred eu, hotărâtoare, consoarta lui Gr. I. a așteptat pe targă, la UPU, intervenția medicilor.

*

În opinia mea, Simona este un adevărat bun național și se cuvine tratată ca atare. Nu se va putea cuantifica niciodată imensa cantitate de bucurie pe care fătuca din Constanța a adus-o românilor! Și cele două abandonuri ale adversarelor de care a avut parte către finala turneului ATP de la Roma sunt, în felul lor, semnificative. Ele s-au produs și ca urmare a unor posibile și regretabile accidentări, dar și, pe tot parcursul minutelor jucate, ca evidență a superiorității Simonei. Greu de uitat mai vechea afirmație a tot-știutorului Banciu de la B1 tv.: „Simona n-are habar de tenis!” Să-ți amintești și, Doamne, să nu crezi!