Mircea Radu IACOBAN

„Aici joacă românii, tati!” – anunța, la startul meciului Dinamo București – FC Botoșani, reclama UNIBET reluată de câteva ori până la sfârșitul jocului. Și au intrat pe teren românașii Gonzales, Puljici, Lopez. Gol, Fabbrini, Camara, Nemec, Borja (la Dinamo), Babunski, Cascini, Askovski, Ofosu, Keita, Duganzic & comp. (Botoșani). În runda a treia, CFR Cluj a aliniat, întâlnind pe Hermannstadt, un „11” cu  Camora, Cestor, Vinicius, Susici, Jokovici, Debeljuh, Rondon (alți câțiva „români” pe banca de rezerve). 96 de străini joacă acum în fotbalul „românesc”! Au fost cazuri în campionatul trecut când amândouă echipele aveau pe teren doar patru români din totalul celor 22 de echipieri (noroc de prevederea regulamentară ce obligă prezența a unu-doi tineri, altfel...). Iar noi postăm repetat la tv, cu adevărată inconștiență, enormitatea „aici joacă românii, tati!” Numărați-i!

N-am fost niciodată o mare putere într-ale fotbalului, dar am avut perioade de strălucire și, oricum, contam. Când, în 1986, Steaua câștiga Cupa Campionilor Europeni învingând faimoasa Barcelona, n-aveam nici un străin în echipă! Fotbaliști de-ai noștri jucau în cele mai titrate echipe ale continentului, unii devenind adevărate legende vii. Dacă, oriunde în lume, pronunțai numele României, ți se răspunea „aha, Ceaușescu, Nadia Comăneci, Hagi!” A fost odată. De ce nu mai este?

Una dintre principalele cauze consider că o constituie invazia străinilor, de fapt, expresia neputinței maladive a sistemului dispus să apeleze la cea mai comodă și păguboasă soluție: importul. Să zicem că, nemaiavând livezile de altădată, importăm legitim mere – doar n-o să refacem cu răbdare plantațiile distruse revoluționar după 1989, pentru a aștepta ani în șir viitorul rod! Dar varză, oare, de ce aducem din China? Fiindcă-i mai simplu, mai lesne și, se pare, chiar mai ieftin. E mult mai trudnic și mai complicat să crești un fotbalist mioritic decât să-l aduci pe Fabbrini din Italia – repede devenit model stimulator (ca viteză de joc, tehnică, ruperi de ritm, capacitate de efort) pentru fotbaliștii noștri, mai comozi și mai lenți. Da-i plin campionatul de „comunitari” de mâna a doua și a treia! De unde se vede că acest altfel de import de carne vie nu se cuvine tratat otova, ci de la caz la caz – ceea ce nu înseamnă că situația n-ar trebui să îngrijoreze.

Primii s-au sesizat chiar inventatorii fotbalului, în campionatul cărora evoluează echipe cu patron străin și chiar fără nici un englez pe foaia de joc. Încă din 2009, Liga engleză anunța pregătirea unei legi care să rezolve cumva situația stranie în care echipe din Albion doldora de străini sunt de neînvins în competițiile continentale, în vreme ce reprezentativa a ratat calificarea la ultimele două finale ale Campionatului European. Drept pentru care cluburile de elită vor fi obligate să alinieze minimum opt fotbaliști băștinași. Au trecut zece ani, nici vorbă să intre restricția în vigoare! Fiindcă, într-adevăr, nu-i simplu, mai ales că-s lezate interesele unor atotputernice cluburi fanion. Da-i și mai complicat: „Unde va ajunge fotbalul dacă nu-i protejăm identitatea locală?” – se întreba Blatter în 2007, propunând limitarea la cinci a numărului de străini. Nici el n-a avut succes, fiindcă legislația europeană prevede libera circulație a forței de muncă. Pe vremea lui Mircea Sandu, CFR Cluj a și câștigat la Lausanne procesul intentat FRF în cauza jucătorilor comunitari, așa că s-au scos din ROAF articolele care îngăduiau doar cinci străini într-o echipă românească. În consecință, la noi, o tentativă oficială de limitare n-are sorți de izbândă.

Mai simplu este pentru turci: nefiind membri UE, își permit să adopte prevederi limitative. Acum o vor putea face și englezii, ca urmare a Brexit-ului. Nouă nu ne rămâne decât să contăm romantic pe ultrapatriotismul unor șefi de club dispuși să mizeze în primul rând pe materialul autohton. Parcă Becali se arăta dispus – rămâne de văzut ce va să fie. Deocamdată, avalanșa de neromâni, mulți modești și „expirați”, în campionatul nostru dăunează net configurării unei Naționale cu adevărat reprezentative, obstruând sever calea accederii tinerilor în competiția care, cât de cât, contează și, mai ales, formează. Nu că am avea cine știe ce bogăție de valori aflate în pragul performanței, dar barem pentru a lămuri mai bine ce poate oferi într-un viitor apropiat România fotbalistică și a acționa în consecință.

Soluția naturalizării o consider de-a dreptul lașă, valabilă pentru azi și ineficientă mâine. Camora (mie nu-mi place în mod deosebit, dar asta-i altceva), are 34 de ani! Mai degrabă i-aș da crezare lui Marica: „Eu vreau români pentru România!” O fi deviere naționalistă? Ei bine, dacă-i pe-așa, mi-o asum.