Mircea Radu IACOBAN

A fost sau nu a fost otrăvit Navalnâi? Medicii spitalului german „Charité” confirmă otrăvirea cu un agent neurotoxic, iar procurorul general al Germaniei arată încă de mult, de la atacurile de hacking din 2015, cu degetul către GRU. N-aș crede că oponentul lui Putin e-n pericol să-și piardă viața (și, dacă scapă, să rămână cu grave sechele neurologice) din ordinul direct al lui Putin. Ar fi mai mare daraua decât ocaua, tocmai acum când „țarul” de la Kremlin și-a re-confirmat deschis sprijinul, inclusiv militar, pentru detestatul Lukașenko. Putin n-are a se teme, cel puțin deocamdată, de vreun viitor insucces electoral, indiferent cât de potent politic i-ar fi oricare opozant, numai că scenariul Ucraina-Belarus începe îngrijorător să-și facă simțită prezența și la Moskova. Cele mai credibile ipoteze iau în considerare o tentativă de asasinat pusă în scenă de inamicii ilicit îmbogățiți, care, în fiecare joi seara, erau acuzați la Televiziunea lui Navalnâi (pe Youtube) de flagrantă corupție. Și ultima călătorie a lui Navalnâi, cea în extremul orient rus, avea drept scop cercetarea afacerilor suspecte ale potentaților locali. Numai investigațiile tv de pe Youtube din ultima vreme i-au vizat direct pe procurorul general Iurii Chaika, pe Alexander Bâstrâkin, fostul președinte al Comitetului de anchetă al Procuraturii Generale, pe fostul prim-ministru Medvedev, pe purtătorul de cuvânt al lui Putin, Dmitri Peșkov, pe mai marele „Rosneft”, Igor Sechin, pe șeful agenției spațiale, membri ai Dumei de Stat ș.m.a. Oricare – și câți alții! – puteau decide apelarea la agentul toxic fatal, numai că substanța n-o posedă decât laboratoarele Armatei. Și n-au cum să fie uitate precedentele similare, de mare răsunet internațional, unanim condamnate și niciodată recunoscute. De altfel, otrava s-a aflat dintotdeauna în arsenalul politicii ruse; o dovedește cartea unuia dintre cei mai reputaţi kremlinologi, Arkadi Vaksberg, care trece în revistă nesfârşita listă a cazurilor de otrăvire ordonate de puterea sovietică vreme de nouă decenii – adică, din 1917 până în 2007 („Laboratorul de otrăvuri – de la Lenin, la Putin” – cartea a apărut, în traducere, și la noi). Decizia înfiinţării unui laborator al otrăvurilor a fost luată de Lenin încă în 1921. Am fi tentaţi să credem că, odată cu demascatorul Congres XX şi, mai ales, cu perestroika gorbaciovistă, macabrul capitol din istoria Rusiei s-a încheiat definitiv. Vaksberg încearcă (şi izbuteşte!) să convingă că, şi sub domnia ţarului Putin, otrava (mult mai sofisticată şi mai greu de decelat acum) îşi face datoria în zona umbrită şi murdară a politicii estice. Ironia sorţii a făcut ca tocmai iniţiatorul înrolării otrăvurilor în „lupta pentru combaterea duşmanilor puterii sovietice”, adică Lenin, să cadă victimă propriei creaţii. Grav afectat de scleroza creierului şi de o boală mintală evolutivă, Lenin, totuşi, deranja: cât timp era în viaţă, Stalin nu putea prelua definitiv frâiele puterii. Aşa că Piotr Pakaln, şeful pazei, i-a administrat preparatul letal furnizat de „Cabinetul special”. Cu Nadejda Krupskaia, consoarta lui Lenin, a fost mai simplu: pentru a fi împiedicată să ia cuvântul la Congresul din 1939, siropul de răchiţele turnat peste colţunaşi, când îşi aniversa cei 70 de ani, a trimis-o în lumea umbrelor. N-ar ajunge spaţiul acestei rubrici pentru a înşira numele tuturor celor otrăviţi din ordinul lui Stalin; în carte, fiecare caz este înfăţişat meticulos, cu evidentă obiectivitate, luându-se în considerare doar documentele cu adevărat credibile şi mărturiile nepărtinitoare. Afli când (şi cum) l-au otrăvit pe Soljeniţân, că, în ultimii ani, au fost astfel ucişi, în Rusia, doi academicieni, patru profesori universitari, câţiva scriitori şi gazetari, cunoscutul Kiselidi, supranumit „Onassis” al Rusiei, primarul Petersburgului, Sobceak etc. etc. – lista rămânând larg deschisă. Mai toţi au avut parte de diagnosticul postum „insuficienţă cardiacă” şi de autopsii... de la distanţă. Vaksberg ajunge cu investigaţiile până la cunoscutul caz Iuşcenko (dioxină) şi asasinarea lui Litvinenko (poloniu 210). Interesante sunt şi considerentele autorului cu caracter mai general, dintre care, până la un punct, unele se potrivesc mănuşă realităţilor de acum. Cum ar fi; „Pe scena politică au apărut bărbaţi şi femei care nu aveau înainte nici o posibilitate să se realizeze social. Ei au ajuns un model, devenind foarte repede populari, pentru că nu respectau clişeele ideologice pe care le tot auziseră oamenii, nu vorbeau limba propagandei comuniste, propuneau schimbări socio-politice la care toţi aspirau de mult timp. Unii au fost idoli de o oră. Lipsiţi de potenţial, incapabili de o muncă constructivă, au strălucit pe scena politică şi au dispărut rapid...” Excepția Navalnâi confirmă regula: prin dârzenie și inteligență politică, ajunsese un real pericol, trebuia eliminat. Dacă nu direct de Putin, oricum, de putinism.