Mircea Radu IACOBAN

Să n-ajungeți vreodată la o Unitate de Primire a Urgențelor – este urarea pe care o fac tuturor românilor, în deplină cunoștință de cauză. Celor de azi și celor de mâine, în primul rând sănătate! Prima impresie a celui adus cu Salvarea este de haos total. Până la urmă, barem teoretic, se dovedește falsă. Și la Iași, și la Suceava și oriunde, orice UPU funcționează după un set de reguli bine articulat, stabilite conform unui act normativ din 2007. De unde atunci opinia generalizată potrivit căreia apelarea de imperioasă nevoie la serviciile UPU implică interminabile ore de așteptare pe targă, umilințe și tot soiul de alte malversiuni? O spun de la bun început: este și vina sistemului, nu prost gândit, dar nesusținut de resursele cuvenite, a folclorizatului dicton „merge și-așa!”, și, de foarte multe ori,  pur și simplu a noastră. Un prieten și-a adus soția în stare foarte gravă la UPU (a doua zi avea să fie operată pe cord deschis în alt spital și  a treia zi re-operată; e îngrijorător, nu detaliez mai mult). Ceasuri de așteptare pe targă! Nu știu în care din cele cinci coduri de urgență a fost inclusă, dar impresia de abandon într-o situație limită are tot temeiul să se instaleze și a fost risipită, românește, doar după epuizarea setului de telefoane disperate pe care soțul (de altfel, un personaj foarte cunoscut în lumea culturală moldavă) le-a risipit în dreapta și în stânga cerând, ca-n Caragiale, ajutorul lui Piscupescu, ce-l cunoaște pe Icsulescu ș.a.m.d. Nu solicita o procedură favorizantă, cumva discriminatorie, pur și simplu insista ca bolnava să fie luată cât de cât în seamă și nu lăsată cu orele într-o sală de așteptare ticsită, la ceas de pandemie Covid.  Acum, situația suferindei pare a fi oarecum stabilă; dea Domnul să se termine cu bine! Întrebare: este justificată și obligatorie perioada de zacere absurdă în preajma medicilor și în afara sprijinului medicinei? De ce la noi trebuie să fie totdeauna altfel? (Ca și posibila întrebare rămasă tot fără răspuns de ce în România se înregistrează de opt ori mai multe decese Covid decât oriunde în Europa!) În țările prin care am fost, cea mai lungă perioadă de așteptare pe targă, în cazuri considerate minore, doar în Canada poate ajunge la 43 de minute. Cel mai simplu este în India și, parțial, în Egipt: acolo, medicina de urgență funcționează doar în cazul salariaților la stat ori a celor din armată. În rest, Domnul cu mila! Canadienii motivează credibil: mai mult de jumătate dintre solicitările serviciilor UPU sunt false urgențe. În USA, peste 40%. La noi, și mai și: șefa UPU Vrancea o spune direct: „Aglomeraţia de la UPU se produce din cauza pacienţilor care nu reprezintă afecţiuni acute, de pacienţi cu afecţiuni vechi, cu afecţiuni cronice şi care se prezintă din diferite motive: pentru că nu au găsit medicul de familie, pentru că nu s-au dus în ambulatoriul de specialitate să stea la rând, să ia un bon de ordine. Nu s-a pus vreodată problema ca un pacient care prezintă urgenţă, adică simptomatologia s-a instalat cu câtva timp în urmă, să nu fie preluat imediat”(aș!). La noi, în 2018, din 12.35.806 apeluri, jumătate s-au dovedit a fi false, nu numai reclamând cazuri absolut minore, ci, unele, date din simplă distracție, adeseori menționându-se adrese inexistente. Trimiterea Salvării a devenit una dintre farsele în vogă! Declarația omniprezentului Arafat: „O parte din concetăţenii noştri se supără de această aşteptare şi atunci s-a învăţat să exagereze din două motive: să vină ambulanţa mai repede şi să ajungă în UPU şi să treacă cu targa de la punctul de triaj direct în interior, pe lângă cei care aşteaptă. (...) Vrem să conştientizăm populaţia că un telefon abuziv poate ucide.” (...) Bun, e limpede, asta ar fi una dintre pricini. Mai sunt și (multe) altele. Între care, luarea din atribuțiile spitalelor a unor mărunte cazuri, rapid rezolvabile până atunci acolo, și transferarea acestora la ultra-aglomerata UPU. M-am zgâriat într-o țeavă ruginită și am fost sfătuit să fac imediat injecția anti-tetanos. Până nu de mult, injecția se făcea pe loc, în câteva minute la Spitalul de infecțioase. Acum, hai la UPU. Sunt înregistrat la Triaj, mi se face internarea de o zi (!) și mi se spune, desigur, să aștept. În sala arhiplină, grupuri gălăgioase de romi, indivizi căzuți de pe casă, loviți de soacră, contorsionați de crampe, sângerând din urechi...  Sunt luați în ordinea urgenței – ce pretenții pot avea în cazul unei simple injecții? Trece o oră, trec două, trei n-am altceva de făcut decât, precum amicul evocat mai sus, să apelez la telefon. Icsulescu... Ionescu... Popescu: grație lanțului intervențiilor (în care, până la urmă, Iacoban a devenit Iacob) sunt trimis la Chirurgie, spre a se constata dacă într-adevăr statul se cuvine să investească într-o injecție anti-tetanos. Revin după încă un ceas, sunt înțepat în câteva secunde, după care hai să mi se facă... formele de externare. Altă coadă, alt timp irosit – și al meu, și al personalului UPU. Ce aberații! Probabil că ar trebui să se acorde și rolul cuvenit factorului psihologic, prin necesara comunicare aptă să disemineze senzația abandonului inert pe targă. Cineva să-ți spună, barem din când în când în când, „mai aveți de așteptat, suntem medici puțini, e pandemie, vom avea grijă, o să fie bine!” Până atunci, reiau îndemnul inițial: să n-ajungeți vreodată la UPU! Sănătate!