Mircea Radu IACOBAN

Acum 130 de ani, într-un sfârșit de august, murea Vasile Alecsandri. Poate Covid-ul, poate campania electorală, poate amândouă la un loc, n-au îngăduit cuvenitele gesturi comemorative – dacă nu cumva adevărata pricină ar trebui căutată în tot mai firava atenție acordată trudnicei lucrări a înaintașilor. Cei care au contribuit hotărâtor la zidirea și culturii și statului român în răstimpul unor mari începuturi, barem cu prilejul unor astfel de comemorări „rotunde” ar putea reveni în atenția nației, acum  terifiată de virus și năclăită în politicale. Jilțul directorial al Teatrului Național, cine știe de câte ori înnoit fizic prin veac, este numit și acum „scaunul lui Alecsandri”, semn al prețuirii ieșenilor pentru întâiul din triumviratul directorial al primului teatru românesc. Oricine s-a așezat și se va așeza vreodată în acest adevărat tron teatral n-a avut și nu va avea cum să-i clintească supranumele – cel mult să mulțumească pentru toleranta îngăduință. Întâmplându-se să trec pe-acolo, mă consider obligat ca, la împlinirea celor 130 de ani, să așez în pagină câteva notații privitoare la fenomenul Alecsandri.  Că adevărat fenomen a fost: director de Național la 19 ani (voi reveni în cele ce urmează), a scris peste 2000 de pagini de teatru, a refuzat domnia Moldovei, militând înfocat pentru Unire, a identificat perlele folclorului național, a fondat și prezidat Secția de literatură a Academiei, a onorat poezia romantică a veacului, este deținătorul primului premiu internațional literar de prestigiu al românilor, s-a numărat printre fruntașii Revoluției de la 1848,  căreia i-a redactat manifestul, a deținut unul dintre cele mai importante portofolii ministeriale, a fondat reviste, a adus-o pe scenă pe Chirița, care, din 1855 încoace, a devenit obligație repertorială ieșeană precum Marșul lui Radetzki în concertele de la Viena. Rămâne sub semnul întrebării data (și locul) nașterii. Anul considerat oficial de istoria literaturii este 1821. Ceea ce ar însemna că Alecsandri era director al Naționalului la vârsta de 19 ani. Posibil? Să spunem că da, câtă vreme Maiorescu era rector al Universității la 23 de ani, numai că avea la activ un merituos doctorat în străinătate, în vreme ce Alecsandri abia își luase Bacalaureatul. Era epoca marilor începuturi, „mapa profesională” încă nu se inventase, prima prestigiul personal, coroborat cu necesitatea stringentă a umplerii „spațiilor goale”.  Dar până la 1840 Alecsandri își publicase doar primele modeste încercări, și acestea în franceză; nu era, cum se spune, „un nume”. Ocupa un neînsemnat post în administrație, păstrat până în 1846, ceea ce înseamnă ori că avea două slujbe, ori că directoratul era, într-o primă etapă, onorific. Oricum, vârsta rămâne mult prea fragedă, așa că pot fi luate în considerare și ipotezele potrivit cărora anul venirii pe lume trebuie coborât până la 1819, dacă nu chiar 1818. Nesiguranța datelor personale nu-i noutate în veacul XIX: nici acum nu este cunoscut anul nașterii lui Creangă, chiar și acela al lui Eminescu încă suscită discuții. Odată trecută prima junețe, evoluția lui Alecsandri atestă remarcabilă capacitate performantă și-l așează într-o onorantă companie, cumva consonantă, după 1859, cu însăși energia înfăptuitoare a tinereții țării. Îmi mai îngădui încă o paranteză: titulatura de „Teatru Național”. Reprezenta nimic altceva decât teatru în limba țării (în acea vreme, Primăria Iașilor subvenționa mai ales trupe franceze și italiene; un teatru românesc purta și semnificații patriotice).  Astăzi a devenit un atribut cu pretențioasă și nemotivată semnificație valorică. Adică de ce Opera din Iași și-a schimbat denumirea în „Opera Națională Iași”? Ori Ateneul Tătărași a devenit „Ateneul Național Iași”? Prin ce-i mai național decât a fost până cum? De ce Teatrul din Sibiu este mai „național” decât, să spunem, cel din Constanța, ori Arad? Care-i criteriul? Mofturi, orgolii, forme fără fond... Acum 130 de ani, la Mircești, într-un locșor din curtea conacului era înmormântat Vasile Alecsandri (micul mausoleu avea să-l construiască mai tîrziu Academia). Doar la Ruginoasa, când a fost adus de la Heidelberg sicriul lui Cuza, avea să se mai vadă atâta omenime: peste 5000 de români înlăcrimați, cei mai mulți țărani din satele Moldovei. Au ținut să fie de față Ion Bianu, viitorul președinte al Academiei, Lahovari, ministrul de externe, Vasile Pogor, Petru Poni, Aristizza Romanescu, Gr. Cobâlcescu și, ca un formidabil gest omagial, au venit pe jos „cei nouă din Vaslui”, în frunte cu sergentul lor, Țurcanu. Capacul sicriului era cu geam; mulți l-au sărutat ca pe-o icoană. „Și nu-i era, zău, nimănui / În piept inima rece.”