Mircea Radu IACOBAN

Despre o scenă aproape similară am mai scris cândva – iat-o acum, notată pentru viitorul volum, al treilea din „Jurnal”, de astă dată în „cheie” Covid. „Săgeata albastră” ridică trâmbe de praf și nori de frunze roșietice trăncănind prin foste gări ajunse biete halte și traversând sate sărace, spuzite de eflorescența antenelor parabolice înșurubate în chirpiciul străbun. Rămân în urmă grămezi de pepeni dungați ca godacii de mistreț, plopi aproape desfrunziți și mormane de gunoaie în care scormonesc câini de pripas. Se apropie seara, călătorii fosăie cu masca pe figură, trenul își vede de drum fără cine știe ce grabă, șinele fiind, ca mai peste tot, ciobite și neschimbate. Iată că vocea care anunță în difuzoare apropierea cutărei opriri sună mai puțin impersonal ca de obicei, marcată evident de îngrijorare: „Dacă există vreun medic în tren, îl rugăm să vină la vagonul 2.” Lumea devine atentă, ciulește urechile, își urcă măștile mai către ochi și caută din priviri pricina alarmei – doar e pandemie și ne aflăm chiar în vagonul 2! Conductorul se agită în preajma ultimei banchete; spătarul înalt nu îngăduie la vedere decât o pereche de pantofi de damă colbăiți, semn că posesoarea, trăitoare la țară, zace întinsă la orizontală. Dacă nu cădeam la Medicină, în 1956, cu 1 în teză la română, acum mi-aș fi oferit serviciile... Bolnava, de încadrat în vârsta a IV-a, de-ar exista și un astfel de capitol al apusului trecerii noastre prin astă lume, ține ochii închiși și buzele strânse. Este, desigur, leșinată. Nu apare nici un medic, în schimb se adună mai toată suflarea femeiască din vagon – păstrând, desigur, distanța regulamentară. Ambianță de bal mascat cu strigături: stropiți-o cu apă... luați-i pulsul... puneți-i ceva sub cap... deschideți fereastra... descheiați-o la gât... dar de atins n-o atinge nimeni: dacă-i Covid? O doamnă elegantă, cu pălăriuță mov, mănuși ciclamen și mască asortată, venită de la clasa I-a, se răstește la conductor: „Opriți, dom’le, trenul, nu vedeți că moare?” Primește un răspuns de bun-simț: „Și dacă oprim, ce se rezolvă?”, „O fi vreun doctor prin satele astea.” „Până-l găsim, ajungem la capăt. Am chemat Salvarea în gară.” Doamna cu pălărie își ia curaj și cutează gestul văzut în filmele de pe canalul „Crime”, apasând degetul pe carotida leșinatei. Constată: „Puls are. S-o stropim cu apă.” Apare o sticlă de apă plată. Ceferistul șovăie; n-ar atinge leșinata. Moment în care se ivește din pâlcul mascaților un bătrânel uscat, înalt, cu ochelari fund de sifon. Scoate batista și-ncepe să șteargă, cu stratul gros de pudră cu tot, fața femeii inerte, după care, grijuliu, îi așează masca la loc. „Păi, ce faci, dom’le?”, „Lăsați. E nevastă-mea.” „Și unde ai fost până acum?”, „Aici, unde să fiu?”, „Și n-ai văzut că...”

   -  Ce să văd? Așa face mereu.

Între timp, leșinata s-a ridicat de-a binelea în capul oaselor. Coboară masca, deschide gura pungă și scoate un soi de șuierat:

• Șșștefane, piei din fața mea!

Soțul, jenat, către conductor: „Iar bagă lumea în boale! Voia să-i cumpăr harbuz. Cine mănâncă harbuz în tren? I-am spus că-i iau când ajungem la băi, la Sărata, da’ ea nu, că niciodată nu țin seama de... De-o viață, cum ne ciondănim, cum leșină!” „Săgeata” clămpănește la macazuri – intrăm în gară. Se vede mașina albă a Salvării.

• Doamnă, a venit Salvarea.
• Ce Salvare? De ăsta salvați-mă! – și arată cu degetul uscat către consortul stingherit și rușinat.

Urcă paramedicii: „Unde-i accidentata?”

• Nicăieri - oftează conductorul.
• V-am spus, așa face mereu - oftează bătrânul - cum ne certăm, dă ochii peste cap... Își ajută consoarta să se ridice de pe banchetă și se alege cu un reproș acru:
• Poate-mi rupi mâna!

Noroc de măști, altfel s-ar putea citi, pe chipurile celor de la Salvare, înjurătura mormăită cu năduf. Totuși, i se ia temperatura... că nu se știe: 36,8. Unul lângă celălalt, cei doi par se fi împăcat: „Mami, gata, cobor să-ți iau harbuz”.

... Două jucării stricate!