Mircea Radu IACOBAN

Cum scriam în tableta precedentă, toată Moldova (și, firește, întreaga țară) este potopită de o țipătoare și agresivă publicitate electorală. De toate soiurile: stradală, în gazete, pe net, la radio, la televiziuni. A intrat în obișnuințe, nu miră, nu scandalizează – deși nu de puține ori poate fi considerată o condamnabilă tentativă de înșelăciune publică! Numitorul comun al tuturor campaniilor, și nu numai la noi, rămâne invocarea de-a dreptul obsesivă a „schimbării” drept principal argument și obligatorie promisiune a oricărui candidat. Stimați viitori primari și consilieri, mă năuciți cu atâta invocare a „schimbării”! Am mai scris pe această temă; revin fiindcă și anul de grație 2020 tot ăsta pare a fi șperaclul electoral minune, cu eficiență garantată! Cine poate fi deplin mulțumit de starea generală a țării și de propria-i existență? Mă tem că nimeni. Toți am avea de propus un „altceva”, dacă nu chiar o întoarcere decisă de macaz, barem o „schimbărică” acolo, un semn cât de modest că se clintește neclintitul (hazlie mi se pare clamarea schimbării și de către personaje ce s-ar vrea realese... în aceleași funcții deținute cu onor ani în șir!) Apelul insistent la „schimbare”, armă preferată (în vorbe) a politicienilor de toate gradele devine suspect dacă-l iei la descusut cum se cuvine. De la nivelul consilierului comunal până la ministru, cuvântul de ordine rămâne bătut în cuie, numai că „sus”, la parlamentare, capătă și valențe noi, devenind „modernizare”. Nu prea s-a ostenit nimeni până acum să definească deslușit modernizarea, să-i lămurească parametrii în care acționează legitim și să ofere un oarece ghid în virtutea căruia s-ar opera cu un concept credibil și articulat, nu cu o vorbuliță cețoasă, aptă să justifice orice demers voluntarist. Ceea ce se întâmplă acum în USA este, desigur, o schimbare; o fi și modernizare, sau dimpotrivă? Etern invocata schimbare a fost privită și înțeleasă în adevărată unanimitate de la Heraclit („doar schimbarea este veșnică”), Terentius („toate lucrurile sunt supuse schimbării”), Schopenhauer („numai schimbarea este statornică”) până la Marx („schimbarea este motorul progresului”). Și tocmai aici e aici! A fost revoluția din 1917, care a schimbat hotărâtor istoria Europei, un factor al progresului? Dar venirea lui Hitler la putere, ce progres uman a generat? Doar Platon s-a arătat ceva mai circumspect spunând că „orice lucru bine alcătuit (...) admite numai o foarte mică schimbare”. Chemarea imperativă la „schimbare” este tratată în alte spații ale continentului mult mai circumspect. Englezii nu din obtuzitate ignorantă mențin, fie și de „ornament”, legi de pe la 1600: au înțelepciunea să gândească istoria ca un continuum, în care se cuvin păstrate și respectate anumite temeiuri-ancoră. După cum întoarcerea și impunerea, în veacul XXI, a unor conduite și practici anacronice, cum „Antifa” încearcă în cealaltă zare a lumii, nu-i altceva decât obtuză și păguboasă ignorare a schimbărilor faste petrecute în mentalități, practică și legislație – tocmai acelea care au făcut posibilă evoluția umanității. Ne place, nu ne place, dar nu toate schimbările impuse de trecutul regim se cuvin automat aruncate la lada cu gunoi a istoriei. Au fost și transformări necesare, gestionate prost și abuziv, în dauna cetățeanului, dar sensul și esența lor – de pildă, cooperativizarea în agricultură – sunt acum redescoperite și cu greu revalorificate. Bulibășeala din învățământul românesc, unde fiecare nou ministru schimbă schimbarea schimbărilor schimbate, poate fi de bun augur pentru destinele noilor generații doar pentru că-i purtătoare a etichetei-șperaclu? Încă n-am văzut candidatul dispus să propună, înaintea porției găunos-demagogice de obligatorie „schimbare”, consolidarea realităților care, așezate pe neaoșe temeiuri solide, s-au dovedit a fi necesare și profitabile. N-or fi și d-astea? N-aș vrea ca rândurile de mai sus să fie interpretate drept o invitație la conservatorism imobil și, fatalmente, retrograd, ci o simplă atenționare că recursul la „schimbare” nu asigură de la sine necesarul pas înainte – decât dacă-i făcut cu cap și cu bună credință. Prea multe-s realmente de schimbat în țara asta pentru a compromite însăși ideea, năclăind-o într-un politicianism de doi bani, rezumabil de fapt și de drept doar prin zicerea „scoală-te tu, să mă așez eu!”