Mircea Radu IACOBAN

La vreme de pandemie, universul sonor ieșean a sărăcit și s-a îmbogățit totodată. Amănuntul nu-i luat în calculul poluării, de parcă-i o bagatelă ce n-ar trebui să intereseze statistica noxelor cotidiene ale veacului XXI. Până prin martie, huruia zi și noapte avion după avion; am început să le deosebesc după zgomot, fiindcă altfel sforăie un aparat cu elice și altfel un turboreactor, altfel la aterizare și altfel, mai agresiv, în frecvențe joase, când se desprinde de pe pistă.

Prima călătorie cu Tarom (pe atunci se numea Tars, adică, „Transporturile aeriene româno-sovietice”) am întreprins-o prin 1957. Pe așa-zisul aeroport (de fapt, aerodrom, adică o toloacă pe spinarea unui deal din Tătărași) dimineața erau curățate cu grebla mușuroaiele de cârtiță ivite peste noapte. Avea drept „aerogară”, ca să nu zic „terminal”, căsuța de atunci, cu două cămăruțe, a meteorologilor. „WC”-ul cu pereți de stuf și aromitoare „fosă septică” funcționa după casă, într-o margine de vie. Avionul de la București, cu 18 locuri, jumătate ocupate cu teancuri de „Scânteia”, sosea lunea, miercurea și vinerea. Făcuse războiul până la Berlin: erau foste bombardiere medii Li-2, cu roată-n coadă; aterizând pe imașul cu troscot, săltau la hopuri ca o rață leșească...

În 2019, pe cochetul și modernul aeroport ieșean era o vâjâială continuă de  Boeinguri și Airbusuri, cu sumedenie de plecări către toate colțurile lumii. Din primăvara lui 2020 s-a așternut printre nori o liniște nefirească; aproape că te trezești nedumerit peste noapte, precum se întâmplă morarului la oprirea motorului râșniței. A urmat un răstimp de tăcere adâncă, rar populată apoi de cursele ce mai încearcă să amintească ieșenilor milionul de pasageri raportat cândva. Drept pentru care e mai multă liniște-n cer, dar și, întru echilibrare, mai puțină pe pământ, unde sirenele salvărilor țiuie acum aproape fără încetare. Câte-or fi? De unde vin, ce tot aduc? Iar Covid? Doar destinația e certă: UPU.

Cu câteva luni înainte, mașina ultimei speranțe era mai degrabă o „rara avis”, încadrând-se printre evenimentele sonore ale urbei și însoțită de curiozitatea vecinilor apăruți ciotcă la ferestrele blocurilor. Acum, deplin și parcă definitiv încadrate în peisaj, salvările urlă fără încetare, cară și tot cară, de zici că s-au înmănunchiat toate drumurile într-o destinație unică: către spital.

Cum ne-am fost obișnuit cu avioanele, și cu salvările o să ne obișnuim încet-încet, efect al desensibilizării ce-i scrisă-n legile omenești. Dicționarul ia în seamă doar desensibilizarea maladivă la agresiunea tăcută a unor factori externi anihilabili medicamentos. Despre desensibilizarea morală se scrie mai degrabă în cheie politică marxistă: revoluționarul trebuie să-și reprime orice compasiune, are un țel unic, revoluția mondială. Numărul cadavrelor nu contează, de la un prag încolo devin statistică și atât (Stalin). Mă tem că și numărătoarea cotidiană a victimelor Covid nu mai impresionează cum s-ar cuveni, încadrându-se progresiv în categoria „fapt divers”. „Câți au fost azi?” – e mai degrabă curiozitate inertă decât angoasată întrebare implicând compasiune real participativă la dramele cărora repetiția numărătorii le răpește conjugarea cu tragismul autentic al destinelor frânte absurd de molecula cu ochi oblici. „Mie n-are cum să mi se întâmple așa ceva, morții cu morții, viii cu viii”. Poate azi a avut noroc: nu s-a întâlnit cu virusul. Mâine, nu se știe ce va fi! Și o anume presă, care prin titluri alarmiste și prăpăstioase, de-a dreptul nesimțite, contribuie la instaurarea desensibilizării: a răposat într-un accident o necunoscută cântăreață din Făurei, „toată țara e-n lacrimi!”. I-auzi! Nicăieri n-am văzut scris că țara e-n lacrimi din pricina zecilor de semeni răpuși ieri de Covid!

Un semn al aceleiași amorțiri a sensibilității nației îl constituie comportamentul iresponsabil al petrecăreților ce desfid orice măsuri de protecție: „cine moare, moare, noi toți scăpăm!” Că astfel pot fi primejduite viețile altora, nu contează, „toată lumea râde, cântă și dansează!” Fără implicare responsabilă și investită solidar cu sentiment a fiecăruia, vom rămâne în coada Europei și vom ajunge, câți vom mai ajunge, să purtăm mască până la adânci bătrâneți! „Când am conștiința vieții altor făpturi, iubindu-le, trăiesc o viață dumnezeiască” spunea Lev Tolstoi. Iar Oscar Wilde: „Viața e o scenă, dar piesa are o distribuție proastă”. O distribuție în care unii actori duc tava și alții poartă coroana gloriei. Printre ei roiesc mulțime de personaje imune la compasiune, care nu văd nimic dincolo de propria-i făptură și nu înțeleg mesajul clamat de sirenele salvării. Doar fiecare astfel de mașină duce pe targă un semen de-al nostru. Poate către viață. Poate nu.