Mircea Radu IACOBAN

Sunt profund îngrijorat – cu siguranță că nu numai eu, ci și toți cei 217.000 de cetățeni ai României care, numărați pe internet, urmăresc cu sufletul la gură peripețiile șiretei și romanticei Vulpița din Vaslui, cea cu 8 clase isprăvite „așa și-așa, acum onorată cu atenția și interesul crescând al nenumăraților fani. Ca și ei, sunt flămând de vești proaspete; nimic nou, geaba răscolesc toate site-uri: inacceptabil, numai vechituri de ieri-alaltăieri! Tot soiul de fleacuri populează din belșug ecranele (Orban în Parlament, Putin anunță vaccinul anti-Covid, Lukașenko câștigă alegerile cu 107%, și alte asemenea mărunțișuri), dar azi, nici o noutate despre Vulpița! Cică, l-ar „traduce” pe Viorel. O fi treaba lor, dar, oricum, este cazul să ne îngrijorăm, dacă nu chiar să sesizăm avocatul poporului pentru încălcarea unui elementar drept cetățenesc, cel la informare! Dom’le, o fi, n-o fi, dar s-o știm și noi, că prea-s plictisitoare monotonele raportări zilnice cu infectări și decese! Mai ales că, alarmă generală, și Vulpița ar fi agățat un Covid de pe la Vaslui – dacă n-o fi și ăsta închipuit precum violul care a făcut-o celebră... Lăsând gluma: fenomenul „Vulpița” ilustrează nivelul cultural al României de azi: ne-am străduit, după 1989, să șubrezim soclul statuilor, și acum, întru deplina răsturnare a ordinei valorilor, legitimăm statut de vedetă cu maximă audiență națională unor lumpen-personaje ridicole și de doi bani! Porecla-nume de viclean canid mâncător de șoareci Vulpița și-a ales-o singură – și aici voiam să ajung, fiindcă-s deosebit de interesante etimologiile prea puțin bănuite chiar de către nou botezații. Nu la fel de evidentă-i în cazul unei sumedenii de termeni pe care-i utilizăm zilnic şi originea cărora pur şi simplu o ignorăm. Drept pentru care îmi îngădui o mică incursiune etimologică. Cândva, în pauza unui Festival de teatru, Radu Beligan şi-a exersat formidabila-i memorie amintindu-ne amănuntele unei vechi discuţii cu Victor Eftimiu. Venerabilul academician îi dezvăluia nebănuita origine a unor cuvinte de mult intrate în uz, fie în fondul principal lexical, fie ca regionalisme. De pildă: oltenii numesc covoraşul de lângă pat „sandulie”. Cine să-şi închipuie că provine din franţuzescul „descente du lit”? Şi „mujdei”, vorbuliţă ce-o credeam neaoşă, tot din franceză vine („mousse d’ail” – spumă de usturoi). „Mişto” n-ar fi un termen ţigănesc extras din argoul sordid al mahalalelor, ci provine din germanul „mit stock”, adică, „cu baston”. Nu erai de condiție bună dacă n-aveai baston! Ignoranţa noastră într-ale etimologiei se împarte în două: mai întâi funcţionează „spumant” în zona numelor proprii, unde naşii potcovesc odraslele nou-născute inspirându-se din filme şi din calendar, şi operează, apoi, în postata poreclelor și a numelor de familie, dar și în geografie. N-ar strica, înainte de completarea certificatului de naştere, ca părinţii să mai răsfoiască şi un dicţionar. De unde ar afla că prenumele Camelia înseamnă, de fapt, „slujitoare a preotului”. Dana, Dan, Daniel se traduc prin... locuitor al Danemarcei, iar Elisabeta prin „cea care-l cinsteşte pe Jehova”. Filip înseamnă „iubitor de cai”, Marin vine de la „marinar”, Monica înseamnă „sihastru”, iar Natalia, „cea născută de Crăciun”. Din câte Natalii am cunoscut până acum, nici una nu s-a ivit pe lume în ziua naşterii Domnului! Remus înseamnă „vâslaş”, Silviu ar fi „pădurarul”, Sergiu, „servitorul” şi Titus... o turturică. Sigur că veacurile au surdinizat sonurile vechilor semnificaţii ale onomasticii şi nimeni nu se mai gândeşte la etimologii – contează în primul rând sonoritatea şi muzicalitatea prenumelui. Strămoşii erau ceva mai atenţi: nu întâmplător, Ştefan se traduce prin „purtătorul coroanei învingătorului”. La rândul ei, nomenclatura geografică ascunde destule surprize ale etimologiei. Substantivul „bujie” vine de la denumirea oraşului algerian Bejaia, „baionetă” tot de la o denumire urbană (Bayonne), ca şi „parizer”, care „s-a tras” din numele capitalei Franţei, Paris, iar popularul (?) „velinţă” îşi are certificatul de naştere la... Valencia. Onomastica nu numai că primeşte sugestii din geografie, dar contribuie, la rându-i, la îmbogăţirea vocabularului. Cine să mai ştie, muşcând dintr-un sandwich, că numele tartinei i l-a dat descoperitorul, John Montagu, al IV-lea conte Sandwich (1718-1792), ori că „recamier” se trage din numele unei gingaşe doamne (Madamme de Rècamier, 1777-1849, care utiliza în exces comoda canapea). Aparent, mai dificil de explicat ar fi de ce „siluetă” nemureşte amintirea ministrului francez de finanţe Silhuette (1709-1767). Probabil că datorită taxelor şi impozitelor născocite de ministrul finanţelor, franţuzii... şi-au putut păstra silueta. Numele Vulpe este des întâlnit la noi; l-au purtat academicieni (Alexandru Vulpe), actori (Cornel Vulpe), episcopi (Nicodim Vulpe), scriitori (Romulus Vulpescu) ș.m.a. Din câte știu, Vulpițe n-am avut printre pesonalități – e prima. Numele i-a devenit renume! Să ne trăiască, avem nevoie de modele! Aștept cu înfrigurare noi vești. Doamne, oare ce-o mai fi făcând Vulpița?