Mircea Radu IACOBAN

Să-l mai citim pe Eminescu! – iată un îndemn care sună de cele mai multe ori în van. Să recunoaștem: chiar dacă internetul ne ușurează acum orice lectură, de la textele cuneiforme la dosarele astronauticii, mai degrabă dăm clic pentru a afla isprăvile Vulpiței decât să zăbovim câteva clipe și la pagina de publicistică eminesciană. A fost odată ca niciodată, n-are ce și cum să mai intereseze veacul XXI, e treaba școlerilor să mai navigheze cât de cât prin acea zonă blurată, dacă nu cumva nici a lor. Lectorul din 2020 va avea mari surprize: cel mai mare român al tuturor timpurilor, Mihai Eminescu, a intuit şi diagnosticat cu incredibilă exactitate starea României de atunci, iar ceea ce a intuit acum 14 decenii îşi păstrează, surprinzător, întreaga valabilitate la începutul veacului XXI! Poate că şi de aceea se străduiesc unii să declare publicistica lui Eminescu nulă: citind-o, se aşază în postura celui ce se examinează gol-goluţ în oglindă. Dureros de actual şi de adevărat acest articol uitat: similitudinea conduitei clasei politice sare în ochi, ca şi biata stare a ţării jecmănite. Desigur, suprapunerea nu poate fi perfectă, dar, în mare, da. Citiţi şi miraţi-vă: textul n-a fost scris acum, ci atunci!

M.R.I.

De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat prooroc mincinos. Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme, încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucureşti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavoda-Chiustenge (Constanţa n.n.), care nu face nici cinci, şi că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cum că o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig cu bandiţii de codru. Dacă cineva ar fi prezis toate acestea, lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar. Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital, nu mai e îndoială că ceea ce au ei, a pierdut cineva. Mita e-n stare sa pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită, capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie. Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de filibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale, care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie."

MIHAI EMINESCU