Mircea Radu IACOBAN

Apariția celui de al 100-lea număr al colecției „Eminesciana” la Editura „Junimea”, adevărat monument de hârtie închinat lui Eminescu – mai trainic decât bronzul și marmura! – a rămas într-un oarecare anonimat din pricina Covid-ului care încă n-a îngăduit marcarea evenimentului editorial prin cuvenita festivitate a lansării. În așteptarea unor vremuri mai bune (care, din păcate, nu se prea arată) deocamdată cartea acad. Mihai Cimpoi n-a putut fi receptată cum se cuvine și cum din plin ar merita. Bine barem că am putut, în pagina de gazetă, să-i semnalăm apariția (vezi rubrica noastră din 12 iunie); rămânem cu nădejdea că, odată cu ostoirea pandemiei și revenirea la normalitate, să se mai dreagă și drumul atât de poticnit al cărții către cititor.

În lunga ei existență („Eminesciana” este cea mai veche și singura colecție editorială de la noi rămasă prezentă în peisajul editorial după pragul 1989) a prilejuit varii întâmplări firește potopite de uitare. Cum unele se cuvin rememorate, istorisesc câte ceva. Printre apariții s-a numărat și „Geneza interioară a poeziei lui Eminescu”, cercetare datorată francezului Alain Guillermou. A apărut acum 43 de ani, în 1977. În anul următor, tot la „Junimea” se tipărea „Eminescu și India”, semnatară fiind chiar o autoare din India, Amitha Bhose, după care și alți autori străini au onorat „Eminesciana” cu contribuții aducătoare de noutate într-un domeniu în care se credea că s-a spus cam tot ceea ce era de spus.

În 1978, la Festivalul internațional de poezie Mihai Eminescu, la care a participat toată floarea poeziei române, am reușit să-l aduc la Iași pe Alain Guillermou, aflat la prima sa călătorie într-o țară din „lagărul socialist”. N-a fost ușor! Pe atunci, Editura n-avea dreptul să invite autori străini, mai ales din occident; totul se rezolva – când, rar, se rezolva! – cu aprobarea Ministerul Culturii (CCES), la propunerea Uniunii Scriitorilor. Nu mai evoc dificilul și încurcatul parcurs al demersului „Junimii”, trec direct la seara în care, pe peronul gării Iași, așteptam sosirea oaspetelui din Paris. Guillermou (avea să moară în 1988) era un lingvist cunoscut și apreciat, profesor la Institutul Francez de Limbi și Civilizații Orientale. Bun cunoscător al românei, a tradus din Eliade („Pe strada Mântuleasa”, Galimard 1968) și a publicat un prim „Manual de limbă română” în Hexagon (1953, reeditare în 2003).

A fost în mod deosebit interesat de opera eminesciană, cartea tradusă la „Junimea” apărând în Franța în anii ’60... Trenul de la București sosea spre seară. Iată-l pe Alain pe peron, pare-se cumva mirat că a coborât într-o gară mai onorabilă decât se aștepta. Îl conduc la mașină (pe atunci, Editura avea o „Warszawa” deloc aspectuoasă; acum era și ornată pe podea cu capete de sfoară rămase de la pachetele aduse din tipografie...) și fac greșeala să-i înmânez cartea. Ca orice autor ce-și vede prima oară opera tipărită, la început s-a bucurat și chiar emoționat. A început s-o frunzărească. La un moment dat, revine la începutul cărții, apoi la sumar. Și iar răsfoiește, din ce în ce mai precipitat. Îmi aruncă o încruntată privire întrebătoare: „Doina”? De, pasajele fuseseră tăiate de cenzură! Cum să-i explici, ce să-i spui? „Ce-i asta? În viața mea nu mi-a tăiat nimeni un rând!” Își înhață trenciul și servieta, după care coboară ofuscat din mașină. Simțindu-se vinovat, bietul Niță, șoferul nostru care n-a deschis de când s-a născut vreo carte, încearcă să se dezvinovățească: „Vai, dom’ derector, mi-ați spus dimineață să spăl mașina la interior, dar era coadă și întârziam; iaca, o rămas mizerie și s-o supărat! Aiștia-s mofturoși!” Nici n-am putut râde!

Oaspetele declară că, imediat, se întoarce la București. Când e primul tren? L-am mințit: nu-i nici unul până mâine. „Nu se poate, găsesc ceva, hai înapoi la gară! Dar mai întâi vreau să telefonez la Ambasadă.” De unde telefon? Mobile nu erau, de la cele publice, la noi nu se puteau face convorbiri interurbane. Încerc să-i explic. „Atunci, rămân în sala de așteptare. Există așa ceva?”  Descurcă-te! Cum am mai spus, era seară, cu un spectaculos apus ce incendia cerul. I-l arăt și am inspirația să-i spun că, după dealurile în care-și făcea soarele culcuș, începe marea URSS. „Cum? Așa de aproape? Incredibil!” Nu știu ce resorturi s-au activat, dar nu mai părea atât de hotărât; totuși, se instalează în sala de așteptare, unde sforăiau feluriți călători amărâți și cotcodăceau niște găini din papornițe.

Eram oarecum amic cu șeful de gară, căruia îi explic situația și-mi oferă, șovăitor, accesul la un telefon CFR, de unde, fără îndoială, niciodată n-a fost apelată vreo ambasadă. Era destul de târziu, totuși, până la urmă, a răspuns cineva la capătul firului. Guillermou nu face altceva decât să verifice informația ce i-am dat-o cu privire la imediata vecinătate a URSS, pentru el terifiantă. I se răspunde afirmativ. Profit de moment și-i spun că, în România, „Doina” nu se putea recita în deplină libertate decât... la pușcărie. În sfârșit, a înțeles cea ce era de înțeles și-l conduc la hotel. A doua zi, în sala Teatrului Național, la Festivalul de poezie, a rostit (în română) cel mai aplaudat discurs. Să vezi și să nu crezi ce a putut rezolva un apus de soare...