Mircea Radu IACOBAN

În haloimisul care a aiurit complet fotbalul românesc apar tot soiul de „soluții” menite să rezolve o ecuație cu 14 necunoscute: cine câștigă campionatul, cine rămâne în Liga I. Una mai trăsnită decât cealaltă, recordul fiind deținut de o propunere bizară, însoțită de calcule meticuloase, la virgulă: să fie luate în considerație doar victoriile (adică, mai direct și fără perdea spus... să nu retrogradeze Dinamo). Dacă o făcea penalul șef al galeriei dinamoviste, mai treacă-meargă, dar provine de la foruri din stafful amărâtului nostru fotbal, acum total zăpăcit și de Covid-19. Cu siguranță, sumedenie de alte „criterii” mai pot fi inventate. De pildă, rămân în Liga I echipele cu cei mai mulți jucători autohtoni. Ori cele cu antrenorii cei mai tineri. Ori, de ce nu, cu cei mai mulți fani. Cum s-ar putea propune o departajare în funcție de IQ-ul preparatorilor fizici, dacă nu și de prezența echipierilor la slujbele duminicale.

S-ar putea alcătui și un clasament al adevărului luându-se în calcul realitatea de pe teren, prea ades viciată de arbitri incapabili sau rău intenționați. Prin repararea... ireparabilului, adică adăugând loviturile de la 11 metri evident neacordate și scăzându-le pe cele scandalos nemeritate, am avea un clasament în care, de ex., Politehnica Iași ar juca în Cupele Europene, iar FCSB, cu maestrul circar Tănase, la retrogradare.

Pe de altă parte, când campionatul nu-i deplin jucat pe teren, nici o victorie nu seamănă și nu valorează ca alta: una-i să bați acasă Academica Clinceni, și alta să învingi CFR Cluj în deplasare. Dar însuși „criteriul victoriilor” e-o tâmpenie – ne-o arată istoria. De am lua în considerare victoriile mai mari sau mai mărunțele obținute de Napoleon de la Toulon încoace (1793) și n-am ține seama de înfrângerea hotărâtoare de la Waterloo (1815), Primul Consul și-ar dormi somnul împărătesc la Domul Invalizilor ca un etern învingător – numai că ratificarea istoriei o conferă câștigarea războiului, nu izbânzile de pe parcurs. Și Hitler a înșiruit victorie după victorie, dar războiul, l-a pierdut! După Stalingrad, ce importanță mai au bătăliile câștigate până atunci?

Și campionatul de fotbal este un război, cu învinși și învingători, cu bucurii și suferințe, cu lașități și eroisme, nu-l oprești decât la capătul capătului – cum nu poți să dai coronița de merit ori să lași repetent pe cel care a absolvit doar primul trimestru. Ca să nu mai spunem că se încalcă o lege fundamentală în sport: nu se modifică regulile în timpul desfășurării competiției. „Înghețarea” totală a campionatului și reconfigurarea lui (au făcut-o și alții) e altceva. Și pare a se impune cu atât mai mult cu cât n-avem de unde ști ce surprize ne rezervă coronavirusul, și timpul nu-i de gumilastic, singura soluție rămânând înghețarea campionatului așa cum e și trecerea la 18 echipe, în care să-și poată face loc și mai mulți fotbaliști români – cum era pe vremea în care fotbalul nostru mai conta în Europa. Numai că la noi a ajuns să decidă nu Federația, nu Liga, ci interesele televiziunilor. Așa ne trebuie, asta e.

*

Datorită coronavirusului ni s-a revelat și mucavaua din care s-a înfiripat gloria Andreei Esca. Să nu uităm că în manualele școlare a figurat cu poză, ca reprezentând una dintre valorile neamului! A fost unul dintre gesturile tâmpe  făcute în numele „modernizării” învățământului, operată aproape cum procedează acum Antifa: dărâmați statuile, inventați noi idoli! Mari intelectuali români n-au mai încăput în cartea școlară, ca să intre Esca! Încă o dată s-a demonstrat puterea nemăsurată a „sticlei” televizorului, conjugată cu precaritatea culturii decidenților. Au existat mari gazetari în istoria noastră, sunt și acum câteva nume ce ar legitima respectuoasă prețuire, personalități care creează cu argumentul propriei prestații, dar intelectualii noștri au preferat-o pe Esca, un onest cititor de pe prompter al textelor scrise de alții!

Cum, după atâta vreme, lumea s-a obișnuit cu gafa decidenților, intervenind obișnuința și prescripția, dacă nu chiar și simbolica grațiere, ar rămâne de discutat modul în care „eroina” și-a gestionat propria glorie. Execrabil! Esca a trecut o cumpănă grea, virusul i-a atacat familia, probabil și datorită petrecerilor cu manele în care a încălcat regulile pe care tot ea, pe post, ne îndemna mereu să le respectăm. Dar te întrebi cu întristare ce nivel intelectual poate avea un personaj din cărțile de școală pe care-l vezi topindu-se de încântare și dansând entuziast când al de Salam îi confecționează și îi dedică manele-ode? Asta-i adevărata Esca, glorie a unei tranziții ce a creat idoli de carton presat și a  născocit o nenorocită scară a valorilor în care contează mai puțin (inclusiv în politică) aportul creativ al realelor personalități de marcă și mult mai mult miraculoasa „sticlă” colorată! Aproape nu contează, în aprecierea mea, faptul că soțul ei, Eram, altfel trecut printr-o grea cumpănă, vindea prin firma sa măști cu suprapreț, cât înregimentarea Escăi în tabăra maneliștilor lui Salam. Dacă ai primit, prin grație națională incultă, statutul de idol trecut în cărțile de școală, atunci se cuvine barem să-ți maschezi subțirimea nivelului intelectual, nu s-o exhibi ostentativ la Pro TV! În tinerețe, dădeam și eu citire de știri în direct la Radio România. De eram pe „sticlă” (atunci televiziunea abia se înfiripa) cine mai știe, poate luam locul lui Caragiale în cărțile de școală!